„Credința că moartea e o poartă către o viață mai bună ar trebui, logic, să îi împiedice pe oameni să simtă vreo teamă față de ea. Din fericire pentru doctori, de fapt ea nu are acest efect, cu excepția câtorva cazuri rare. De regulă, cei care cred într-o viață viitoare nu se tem mai puțin de boală și nu sunt mai curajoși în luptă decât cei care cred că odată cu moartea se termină tot.„
Bertrand Russell – „Elogiul inactivității„
Vacciniști vs. anti-vacciniști, conservatori vs. progresiști, dogmatici bigoți vs. liber cugetători, naționaliști vs. globaliști – un întreg hău pare că s-a căscat (și) în societatea românească pe măsură de guvernanții au încercat, dar nu au reușit, să ne pună la adăpost de efectele pandemiei cunoscută sub numele de cod „SARS-CoV-2”.
Nu intru în amănunte, pentru că fiecare dintre noi are propria sa experiență legată de incertitudinile pandemice. De fapt, este absolut derutant să observi în jurul tău că există tot atâtea păreri ferme legate de modul în care ar trebui să gestionăm pandemia, pe cât de mulți indivizi apucă să se exprime.
Așa că mă întreb: bine, bine, fiecare are o părere, dar sunt ele atât de diferite? Cum ar fi să descoperim că, de fapt, opiniile noastre nu sunt radical diferite, problema fiind aceea că, de ceva timp, nu mai reușim să ascultăm răbdător și cu mintea deschisă ce are de exprimat interlocutorul nostru, indiferent cine ar fi el și în ce relații ne aflăm cu preopinentul.
Am inițiat și vă înfățișăm un dialog real, deloc simulat, între doi oameni obișnuiți, generații diferite, nu de aceeași părere mereu, dar care au fost educați să aprecieze valoarea comunicării. Dacă nu-l asculți pe omul de lângă tine, dacă nu ai capacitatea să recunoști când are dreptate, cum mai poți atunci să afirmi că ești înțelept și rațional? Ori, în lipsa rațiunii, părăsit de înțelepciune, ce mai rămâne să pui pe cântar?
Sper că, împreună cu Vlasti Milanovic, am onorat proba de foc a dialogului, pe care am credința că l-am purtat rațional și cu înțelepciune.
STATUL INTERVENȚIONIST SAU CONȘTIINȚA CIVICĂ?
Cristi către Vlasti:
Vlasti, îți spun de la început cum am văzut și continui să văd lucrurile, după aproape doi ani în care urzeala vieții noastre sociale a fost dată peste cap de încercările de a ne pune la adăpost de efectele pandemiei: cetățeanul și statul sunt egal responsabili să pună capăt pandemiei. Ce vrea să însemne acest lucru?
În secolul XXI avem la dispoziție experiența largă a tuturor istoriilor pandemice ale lumii și o grămadă de mijloace și informații pe care descoperirile științei le pun la dispoziție pentru a ști cum să depășim o pandemie, fie ea și de tip SARS (câteodată mă gândesc, și scuze pentru divagație, ce ne făceam dacă am fi avut de-a face cu o pandemie de tip Ebola?).
Depinde de universul nostru de valori, adică de cum ne-a format educația de care am beneficiat, în ce măsură înțelegem care este rolul nostru în această ecuație. Statul, de exemplu, nu lucrează raportându-se la noi individual, ci ca o medie statistică („indivizi statistici”). Ori, eu, dacă sunt educat și cu capul pe umeri, înțeleg care sunt limitele statului și percep cât de amplă este diferența între mine așa cum sunt ca persoană, pe de-o parte, și cum arăt eu pentru statul meu ca „individ statistic”, pe de altă parte.
Dacă nu îmi place ce văd, nu mă supăr pe stat – care este de fapt un aparat politico-birocratic ce nu poate fi mai eficient decât media competențelor și valorilor individuale a celor care servesc în instituții -, ci mă mobilizez cu partea mea de contribuție ca să-mi fie bine mie și celor din jurul meu. Și ce pot să fac?
În primul rând gândesc cum mă pot proteja cât mai eficient, pentru că dacă mă îmbolnăvesc va trebui să solicit, laolaltă cu foarte mulți alții, asistență medicală. Ori sistemul medical, asaltat deodată de multă lume care s-a îmbolnăvit, este de anticipat să nu poată face față, nici ca potențial uman, nici ca dotări materiale, consumabile, medicație etc.. Deci bine ar fi să mă protejez ca să nu ajung în stare de urgență să „concurez”, cu șanse incerte, pentru serviciile medicale.
Știința ne spune că prevenția este mai sigură decât tratarea bolii, și este la mintea cocoșului de ce. Cât timp nu a existat un vaccin disponibil, a fost minunat că statul, prin măsurile restrictive pe care le-a inițiat, m-a ajutat să mă protejez. A fost minunat și că statul a pus la dispoziție, gratuit, un vaccin care mă ajută să mă imunizez în fața acestui virus și să nu mai fac boala, sau, dacă o fac, să nu fie o formă gravă.
Ei bine, din momentul în care există larg disponibil un vaccin pentru imunizare, din punctul meu de vedere statul și-a făcut treaba. De aici înainte orice cetățean care nu-și face partea sa de treabă, adică nu alege prevenția și preferă, nici măcar hazardul – nu mai e hazard, este risc cert! -, ci drumul inevitabil către boală, se cheamă că a optat ferm să fie pe cont propriu.
Un părinte înțelept al bisericii mi-a spus în pandemie (nu doar mie, dar și mie) ceva de genul: „Să nu-L ispitim pe Dumnezeu și să ne protejăm de boală. Dumnezeu ne ajută dându-ne înțelepciunea de a ne proteja, să nu alegem calea celui necurat și să ne lipsim de înțelepciunea pe care ne-o dă Dumnezeu!”. Scurt și clar!
Vlasti către Cristi:
Problemele cu care ne confruntăm sunt de mai multe tipuri. Prima este problema medicală, a doua este calitatea din sectorul de comunicare (media, televiziuni, social media), a treia este politizarea fenomenului medical pentru a capitaliza electorat și relevanță, a patra este percepția populației, a cincea acțiunile guvernanților, a șasea este disponibilitatea populației la un efort comun.
Deci, avem un fenomen foarte complex, cu foarte mulți vectori care creează dinamici greu de înțeles, la care se poate reacționa performant foarte greu. Este genul de criză care îți verifică sistemul medical, alcătuirea statului (organizarea și calitatea personalului), îți verifică limitele Constituției, îți verifică canalele de comunicare, îți verifică coeziunea și încrederea din societate, îți verifică economia.
Așa că, având o situație de criză, ești nevoit să apelezi la un stat intervenționist, dar care ar trebui să poată să se activeze cu succes, luând în considerare mult mai mulți factori decât de obicei. Acest efort realizat cu direcție, proporționalitate, transparență, energie, consens ar trebui să stimuleze conștiința civică în direcția oportună.
Deci văd un stat băgat în treapta intervenționismului, datorită situației medicale, în cadrul demarcat de Constituție, care stimulează conștiința civică. Este posibil? Se pare că în unele țări da. La noi dezamăgitor de puțin.
Din păcate, criza ne-a prins cu un sistem medical la pământ, o administrație haotică, opacă, care nu poate schița o direcție sustenabilă, care nu o poate „vinde” cu succes populației, cu o media care amplifică problemele sectariene, cu o populație derutată și circumspectă.
„REACTANȚA PSIHOLOGICĂ” SAU „TEORIILE CONSPIRAȚIEI”, CE ANUME EXPLICĂ REZISTENȚA LA MĂSURILE LUATE DE AUTORITĂȚILE STATULUI?
Cristi către Vlasti:
Reactanța psihologică este definită ca tendința de a respinge regulile sau indicațiile provenind de la alții (în speță de la autorități) și care sunt percepute ca o limitare a libertății personale; adică o reacție emoțională la impuneri reale sau aparente.
Pe de altă parte, teoria conspirației, așa cum o definește Comisia Europeană[1], este convingerea că anumite evenimente sau situații sunt manipulate în secret de forțe puternice, malefice.
Psihologul Daniel David, rectorul Universității Babeș-Boyai, crede că reactanța psihologică trebuie musai luată în calcul, ca mecanism de rezistență în fața unor măsuri impuse de autorități care duc mare lipsă de credibilitate și, în plus, mai sunt și total lipsite de inspirație în acțiunile lor[2]; în timp ce analistul politic Cristian Pârvulescu ne atrage atenția că o mare parte a românilor preferă să creadă orice variantă pusă în piață prin mecanismul „teoriei conspirației”, în timp ce întâmpină teoriile științifice cu neîncredere absolută[3].
Îți mărturisesc sincer că nu mă pricep la psihologia socială, deși l-am citit cu plăcere pe Jose Ortega y Gasset. Dar vin la rândul meu cu două exemple extrase din mediul cunoscuților mei, care mi s-au destăinuit și așa am aflat de ce au ales să nu se vaccineze:
Primul exemplu este al unui apropiat care mai presus de toate se consideră un bun creștin. Desigur, respinge ideea de vaccin în general, deci și vaccinarea anti-Covid. Am auzit reluată la el ideea că prin vaccin ți se inoculează în corp „cip-uri 5G”, dar și că „vaccinul anti-Covid nu are niciun efect de fapt” și, oricum, „nu este testat, îl testează acum pe noi”.
Un alt amic respinge vaccinarea pornind tot de la ideea că vaccinul nu este testat, prin urmare este preferabil „să te imunizezi pe cale naturală”. Ajuns aici cu raționamentul, îmi explică că în ultimul an s-au descoperit medicamente foarte eficiente care tratează infecția cu coronavirusul care ne dă bătăi de cap, deci boala poate fi tratată cu succes.
Eu, pe de altă parte, am încercat să aflu de ce un posesor de telefon de ultimă generație se teme totuși că această tehnologie, pe care o folosește, este periculoasă; dar și să înțeleg de ce ar fi preferabil să faci boala și apoi să te tratezi cu medicamente probabil la fel de puțin testate ca și vaccinul, în loc să previi boala imunizându-te. Am fost privit cu amuzament, ca unul care pare inteligent, dar nu este, pentru că nu înțelege lucruri simple, evidente.
Vlasti către Cristi:
Din păcate nu am văzut un studiu social serios făcut repetat (într-o perpetuitate lunară) pentru a descoperi care sunt cauzele diverse și exacte ale reticenței populației. Cum se împart pe demografic exact cauzele scepticismului generalizat.
Dar pot spune că sunt foarte diverse aceste cauze. Un studiu bine făcut ar fi descoperit care sunt multiplele cauze și se puteau rezolva multe din aceste probleme, se puteau lua măsuri adecvate, se putea comunica segmentat și mai eficient. Lipsa de leadership și de mesaj clar a făcut ca populația să cadă pradă unei derute cauzate de media.
Trăim într-o revoluție a industriei de comunicare, care a reușit să distorsioneze evenimentele foarte mult și acest lucru a pus oamenii pe gânduri major. Oamenii căutând adevărul au apelat la ce autoritate și competență din mediul lor au găsit. Așa ca am ajuns foarte mult într-un parohialism de tip fatalist-conspiraționist, adaptat pe narative din zona social media și televiziuni.
Suntem într-un vid de competență, autoritate, credibilitate, profesionalism, onestitate. Oamenii nu mai știu ce să creadă și pe cine să creadă. Informațiile distribuite prin intermediul canalelor de media sunt lipsite de credibilitate, exagerate, dramatizate, multe sunt incredibile, incoerente dar care toate contribuie la o destrămare a tabloului general real.
Oamenii, navigând într-un mediu asaltat de informații foarte puțin credibile, simt doar izul manipulativ și lipsa unei narative reale, concrete în care să creadă și atunci devin reflexivi psihologic, caută explicațiile care li se par mai apropiate lor, ca credibilitate.
Centrele de credibilitate pentru fiecare, cum ar fi prieteni, rude, profesori, profesioniști au fost covârșiți de narative și informații conspiraționiste. Din păcate aceste teorii au ceva adevărat la baza (half true), peste care sunt puse niște povești fabuloase, de multe ori cu iz de adevăr, care creează un scenariu malefic.
Și realitatea la nivel global a relevat multe incidente cel puțin dubioase care au stimulat aceste generalizări fataliste. Povești de corupție, manipulare, informații eronate, cifre măsluite, scenarii fictive destrămate de alte noi informații. Toate acestea au creat o stare de psihoză vis a vis de a-ți putea crea o imagine exactă. Trăim într-o eră a exploziei cantitative a informației și a colapsului credibilității informației aflate în circulație.
Oamenii sunt striviți de cantitatea de informație venită pe canalele media și nu pot găsi informația calitativă din care să tragă o concluzie lucrativă. La orice informație statistică, idee, măsură, există o informație care susține inversul.
Colapsul industriei media, bazată în trecut pe jurnalism riguros, cu reguli și deontologie, în haosul creat de mediul online unde oricine poate scrie și distribui foarte ușor informații eronate, a atras și televiziunile credibile într-o cursă după rating, care a deformat și mai mult informația distribuită de emisiunile de știri și sinteză. Adevărul este undeva acolo, dar este îngropat în extrem de multă informație greșită sau narative care sună bine, dar sunt complet greșite.
Sfera politică a venit rapid să „călărească” oportunistic acest val de informații deformate, aducând politicieni cu idei și păreri fabuloase în centrul discuției despre politici. Dacă poți să minți și să manipulezi, ușa este deschisă celor mai spectaculoși și celor mai creativi în acest sens. Mie mi se pare că aceștia sunt exact oglinda canalelor de difuzare care stimulează butoane iraționale în oameni, hărți interne (frică, obsesii, fobii, resentiment) și încearcă să ocolească gândirea judicioasă cu care este înzestrat fiecare om.
Se consumă foarte mult reacțiile explozive, emoționale, resentimentare sub o formă de show. Și aceasta este baza ultimilor ani. Oamenii între iminența cu consecințe a crizei medicale și vacarmul venit pe canalele media, cred că sunt într-o panică internă și se consideră foarte izolați.
Vom trăi în acest vacarm până vom avea guvernanți credibili (poluri de autoritate), cu planuri clare, direcții precise, politici consensuale care vor ști să depășească acest fenomen de terorizare și bagatelizare a oricăror chestiuni importante din sfera publică.
PANDEMIA ESTE DESPRE POLITICĂ SAU DESPRE VIAȚA ÎN COMUNITATE? SĂ AVEM ÎNCREDERE ÎN POLITICIENI SAU ÎN NOI ȘI ÎN SOLIDARITATEA COMUNITARĂ?
Cristi către Vlasti:
Întrebarea care ne provoacă are răspuns în măsura în care înțelegem că cetățeanul este atât subiect în comunitatea sa, cât și actor politic, care deleagă aleșilor pentru care votează (prin mandatul votului) partea sa din puterea politică și rămâne în continuare treaz, activ politic, pentru a se asigura că aleșii săi respectă mandatul încredințat.
Ce este pandemia? În mod evident o stare de pericol creată de un agent patogen care acționează rapid și provoacă decesul unui număr mare de oameni din comunitate, asemeni unui război, de exemplu. Gestionarea stării de pericol reclamă o stare excepțională prin care comunitatea, națiunea mobilizează resurse pentru a proteja oamenii în fața infectării necontrolate, a bolii și a morții premature.
Deci pandemia este despre comunitate, despre națiune, despre lume, iar mobilizarea resurselor de apărare pentru a gestiona starea de excepție care s-a creat implică politicul. Politicul este cel responsabil de mobilizarea mai mult sau mai puțin eficientă a celor mai bune mijloace prin care să ne apărăm. Să dau doar două exemple:
Transmiterea infecției, toată lumea este de acord, este potențată de aglomerările de oameni. Școala implică aglomerare prin definiție, iar copii, pentru că reacționează asimptomatic la infectare, sunt agenții perfecți ai transmiterii infecției. Totul este riguros științific, dar și logic.
Totuși, la chestionarul prin care Ministerul Educației i-a consultat pe părinți privind oportunitatea vaccinării copiilor de vârstă școlară, pentru a pune sub control acest canal de transmitere a infecției, pentru a-i proteja pe copii și a le permite să participe la cursuri în sălile de clasă, 77,5% dintre părinții chestionați au anunțat că vor refuza să-și dea acordul[4].
Al doilea exemplu pune în comparație două țări latine – România și Portugalia – nu doar situate la extremitățile geografice ale Europei, dar și la extremitățile apetenței pentru protecția prin vaccinare: peste 87% în Portugalia, puțin peste 30% în România. Și la ei și la noi, vaccinarea a fost condusă de un militar: la ei viceamiralul Henrique Gouveia e Melo, la noi colonelul Valeriu Gheorghiță. Ce a făcut diferența, totuși?
Câteva aspecte fundamentale: (i) politicul la Lisabona s-a abținut să interfereze cu profesioniștii cărora le-a delegat operațiunea de vaccinare și (ii) portughezii, creștini catolici, cu un simț ridicat al apartenenței la comunitate, sunt puțin dispuși la contestarea autorității[5].
Vlasti către Cristi:
Vorba momentului de ceva ani este că gândești global, dar trăiești local. Oamenii au scos capul prin intermediul mediul digital și au putința de a vedea diferențele între țări la nivelul de politici și rezultate, dar trăiesc în comunitățile lor.
Portugalia, chiar dacă pare apropiată de România pe baza unor factori comparabili slabi, cum ar fi latinitatea sau nivelul de trai pe medie apropiat, are și foarte multe caracteristici diferite. În primul rând au cu 12% mai multă populație la oraș, deci cu 12% mai puțină populație la sat, nu au trecut prin atâtea sisteme și faze politice derutante pentru populație.
Situația istorică recentă a României este mult mai tumultoasă decât cea a Portugaliei. Salazar nu a fost un Ceaușescu, ei nu au avut un Ion Iliescu care să patroneze peste atâta minciună și dezinformare.
România are un anumit tip de parohialism habotnic de supraviețuire, o neîncredere în clasa politică, un dezgust temător față de instituția care ar trebui sa le aducă alinare sufletelor, o lipsă de încredere față de guvernanți, frica de reformă/nou/modernitate/tehnologie. O populație care pare că dorește să își refacă comunitățile pe premise pre-moderne, aspirând la o îmbogățire dobândită rapid, speculativă, care nu dorește să aspire la valori înalte sau intelectuale, ci dorește o cultură populară, presărată cu foarte mult sentiment anti-intelectualist și astfel anti-științific (ruda mai autista a intelectualismului).
Nu cred că populația este culpabilă în cazul ăsta. Secole de dominație, supunere, cazne, urmate de dezrădăcinarea și distrugerea vieții comunitare formatoare din vremea comunistă, au lăsat în corpul social urme adânci. Este reacția de izolare a omului simplu.
Diferență majoră și în tipul de creștinism, cum ai spus, din calitățile sistemice ale catolicismului, versus capilarismul izolant de supraviețuire al ortodoxismului – ruptura între mesajul oficial BOR și ce propovăduiesc direct preoții – de multe ori observi în discursul celor înzestrați cu „har” gândiri prea originale, pline de retrogradism, anti-progres care proliferează o frecventare suspicioasă a serviciilor publice medicale.
Avem o clasă de duhovnici care ghidează populația spre o interacțiune suspicioasă cu autoritățile, care ar trebui de fapt calibrată prin inputul susținut al populației? Ei reprezintă în spirit verbalizat, retrogradismul nostru? Nu în totalitate asta, dar de prea multe ori asta simți că primesc oamenii de rând din partea clerului. E o manifestare de autoritate fatalistă?
DE CE AM AVEA ÎNCREDERE ÎN ȘTIINȚĂ? NU ESTE INFAILIBILĂ, DOAR DUMNEZEU ESTE ATOTPUTERNIC!
Cristi către Vlasti:
Am deschis discuția noastră sub un motto semnat Bertrand Russell, care ne amintește despre teama de moarte, atât de puternică încât fie alegem să o ignorăm total, fie ne provoacă angoase atât de dramatice, încât își pune amprenta invariabil asupra motivațiilor și acțiunilor noastre.
Nu cred că este o constatare surpriză dacă afirm că teama de moarte îi motivează pe toți: vacciniști, anti-vacciniști, vaccino-indiferenți. Ori, relația omului cu moartea, în general, se exprimă preponderent prin teamă; altfel spus nu cred că vreunul dintre noi cunoaște exemple apropiate sau a experimentat relaxarea totală în fața perspectivei morții.
Știm din dialogurile lui Platon și Xenofon că Socrate, așteptând să-și bea cucuta, era foarte liniștit și senin, motiv care i-a contrariat pe discipolii săi Simmias și Cebes. Așa a rămas în dialogul „Phaidon” consemnată demonstrația lui Socrate privind viața de după moarte și fraza celebră: „Oare nu aceasta este filozofia, o stăruitoare pregătire pentru moarte?”
Și creștinismul vorbește, din perspectivă teologică, despre moarte ca un simplu prag de trecere către viața de apoi și acuză că în „veacul acesta” despre „moarte nu se vorbește mai deloc, dacă nu poate fi prezentată ca spectacol și manipulată mediatic, atunci devine un subiect tabu” (am citat dintr-un articol ce tratează subiectul pe „crestinortodox.ro”).
Ține până la urmă de calitatea educației primite dacă teama de moarte ne face iraționali, punând stăpânire pe voința și deciziile noastre. Poți să crezi în cuceririle științei, sau poți fi un dogmatic bigot, nu contează, dacă teama de moarte te învinge, dacă nu o poți confrunta rațional, cu siguranță vei alege să te comporți nefiresc, pentru că ceea ce dictează comportamentul tău este frica.
Când îți este frică de moarte poți alege fie să nu te vaccinezi pentru că ți-e frică de moartea adusă de un vaccin despre care ai auzit că ar fi de fapt un experiment în derulare, sau invers, ai dori să te vaccinezi de două ori pe an, pentru că ai auzit că în acest mod ții cu siguranță boala departe.
Mai aduc în discuție și un alt mic amănunt: fobiile. Am cunoscut cândva o persoană care se temea să facă o injecție într-o așa măsură, că numai vederea acului atașat la o seringă îi aducea pierderea cunoștinței, ca mecanism inconștient de apărare. Astfel de cazuri chiar există, la oameni („mari cât un munte”) pe care nu te aștepți să-i vezi atât de vulnerabili.
Puși în fața alternativei de a evita boala printr-un vaccin, dar știind cât de greu gestionează întâlnirea lor cu acul unei seringi, astfel de oameni intră într-o fază de negare, pe care nici măcar nu o conștientizează. Ajunși în acel punct, nici știința, nici credința nu-i mai ajută.
Discuția este amplă, aleg însă să mă opresc, nu înainte de a constata că angoasa morții în general este mai eficient tolerată cu instrumentele credinței. Când nu ești împăcat cu ideea morții, protecția divină pare mai eficientă decât resursele limitate ale științei. Ideea că Dumnezeu poate lucra prin știință este atât de subtilă, încât mai nimeni nu o ia în serios, când vine vorba de moarte.
Vlasti către Cristi:
Cred că în cadrul societății avem mai mult o frică pentru boală, dependență și izolare. Frica de a rămâne neputincios, o povară pentru apropiați și singur. Avem în etosul național (diferențiabil pe anumite zone) o viziune extrem de tragică asupra vieții. Pentru a spera la o societate în care profilaxia să poată exista, avem o nevoie de o schimbare spre o viziune terapeutică asupra vieții. Adică practic avem nevoia de a insufla nițică speranță, emoții pozitive, spirit de comunitate în afara familiei.
Creștinismul din revista „crestinortodox.ro” nu este creștinismul mediu cunoscut sau perceput de omul de rând. Omul de rând nu este un cunoscător al ideii de deschidere izbăvitoare în fața vicisitudinilor vieții și în fața morții. El neștiind decât efemer idei fundaționale, este pe medie la un nivel de superstiție. Dacă crezi dar nu știi, de fapt este o superstiție.
Pentru că este accesibil doar la nivelul de superstiție – drumul către cunoașterea adâncă este barat de clasa care ar trebui să se ocupe de dispersia „învățăturii” – tot ce poți accesa este cu mesaj de teamă, de supunere și de așteptare a tragediei inerente a vieții. De asta cred ca ortodoxismul ar trebui să iasă din zona elitistă cu care își ghidează enoriașii.
Momentan egalitatea românului poate veni doar după venirea morții. El stă într-o poziție de supus, năpăstuit, așteptând să i se întâmple tragedia vieții. Poate schimba BOR în tot corpul bisericii tonul, poziționarea față de enoriaș, mesajul dinspre „tunător” spre un mesaj de „speranță constructivă”?
ÎN CONCLUZIE, MAI AVEM VREO ȘANSĂ? SAU DIALOGUL ESTE DEFINITIV COMPROMIS IAR FALIILE DIN SOCIETATE IMPOSIBIL DE SURMONTAT?
Cristi către Vlasti:
În „Eseuri”, mai precis în „Despre Democrit și Heraclit”, Michel de Montaigne scria la un moment dat: „Eu cred că în noi nu există atâta nefericire, cât deșertăciune, și nici atâta răutate, cât prostie: suntem îmbibați nu atât de rău, cât de nimicnicie; suntem nu atât păcătoși, cât josnici.”
De ce am adus vorba despre acest pasaj? Pentru că, într-un fel sau altul, putem constata că am eșuat în fața pandemiei, scoțând la iveală tot ce poate fi mai rău în noi înșine și între noi, oamenii. Acest lucru este valabil peste tot în lume, pentru că nicăieri omenirea nu s-a solidarizat spontan în fața efectelor pandemiei, ci a făcut-o doar în măsura în care a existat o presiune din afară, adică de la autoritate.
Mi-ai trimis recent câteva statistici care pun în comparație rata vaccinării (Danemarca 95%, Irlanda 91,5%, Islanda 91%, Malta 90,5%, Portugalia 90%…, România 33,5%, Bulgaria 23%) cu procentul celor ce se declară creștini credincioși (Malta 94%, România 92%, Cipru 88%, Grecia 79%, Polonia 79%…, Bulgaria 36%…, Franța 27%, Estonia 18%, Suedia 18%) și este evident că nu putem face nicio corelație directă, dar nici nu putem nega efectele moștenirii culturale asupra modului în care ne raportăm la rolul nostru în societate în timp de pandemie, cum am arătat mai sus.
Mai degrabă cred că tendința politicienilor de a interfera în chestiune și apetența electoratului de a se lăsa acaparat de mesajele negative tari, precum și pasivitatea altor autorități culturale (intelectualii, bisericile, oamenii de știință) de a interfera cu mesaje cumpănite, echilibrate în chestiune, stimulând dezbaterile publice, sunt responsabile de confuzia extremă în care ne zbatem față în față cu valul patru al pandemiei.
Deși trăim în plină tragedie, cu spitalele pline și o rată a îmbolnăvirilor care depășește în valul patru tot ce am avut anterior, găsim, iată, lideri politici, cum este acest Dan Vîlceanu, proaspăt ales secretar al PNL, care face o declarație publică de genul: „USR vrea LOCKDOWN! USR vrea șomaj, faliment și sărăcie. În pragul iernii, USR vrea să lase românii fără loc de muncă și să închidă companiile! Mesajul meu este clar: NU VOM ÎNCHIDE ECONOMIA! Trebuie să înțeleagă și USR și PSD, că singura variantă de a scăpa de pandemie este vaccinarea și să participe activ alături de noi la campania de vaccinare.”[6]
Cum poate un astfel de mesaj să contribuie la netezirea clivajelor dintr-o societate confuză și să servească campaniei de vaccinare?, nu înțeleg. Nu-i înțeleg pe politicienii care își reglează conturile cu adversarii politici pe seama pandemiei. Despre acest lucru vorbesc atunci când mă refer la contribuția nefastă a politicienilor la sporirea confuziei din societate și la inhibarea eficienței autorităților în gestionarea pandemiei.
Oamenii au nevoie să vadă coerență, dialog eficient la nivelul autorităților statului, pentru că zestrea noastră culturală în sine nu favorizează dialogul și mobilizarea comunitară în fața pericolului, ci mai degrabă soluțiile individuale, „retragerea în munți”. Așa că nu ne hazardăm dacă constatăm că în valul patru al pandemiei, „peștele s-a împuțit de la cap”.
Vlasti către Cristi:
Nota de citire a statisticilor este nu de a observa că cei care cred în existenta unui Dumnezeu resping un tratament, ci că unde există slaba rată a vaccinării în spectrul geografic cultural european, acolo corpul social a fost atât de izolat și guvernat atât de ostil, încât au avut o singură alinare: credința. În acele zone statul este perceput ca ostil, potrivnic, aducător de probleme: „Nu vrem modernitate pentru că avem deja destule probleme!”
România de fiecare dată când era aproape de a începe să închidă diferențele dintre oraș și sat, între provincii, între guvernanți și populație, a pățit ceva, tot timpul a intervenit un proces/fenomen care a mărit prăpastia, sau a păstrat distanța. Corpul social a fost rupt, a rămas divizat, socio-economico-politic-cultural, tot tacâmul. Moravuri, valori, oportunități foarte diferite.
Anii de creștere economică au creat mediul propice de a începe reducerea diferențelor. Cred că oportunitatea economică, locul de muncă prin care îți poți construi și dezvolta viața, reprezintă forma de a te emancipa cu adevărat. Nu sunt un fan al ideii de educație teoretică într-un scenariu de economie de subzistență. Cred că empiric omul învață ce i se potrivește, și o parte pot/vor accesa zone de anvergură intelectuală, pe baza propriului imbold – acele structuri trebuie să existe, corect, dar în era internetului resursa este relativ accesibilă.
În vest explozia de productivitate, nevoia de angajați specializați a creat nevoia de învățământ de masă care copia sistemul de învățământ privat existent și astfel totul a decurs spre o urbanizare, mutarea dinspre agricultura de subzistență în locuri de muncă bine plătite la oraș și marea masa a populației a ajuns la oraș, închizând în timp disparitățile corpului social. Fără ca oportunitatea economică să fie disponibilă în toate cotloanele României, nu văd o emancipare reală, care să înceapă să controleze spațiul politic, real.
Mesajul PNL mi se pare îndreptățit; USR-ul are un bazin electoral în oamenii care sunt în corporații sau meserii liberale și sunt în proximitatea ca toată activitatea lor de muncă să se desfășoare pe canalele de conferințe online de tip Zoom, și care văd o soluție reală în aceste lockdown-uri care nu i-ar deranja așa mult, ei fiind de la începutul crizei cumva mutați de corporații în telemunca de acasă.
Pentru cetățeanul de rând din zona rurală – urban mic, lucrurile nu sunt așa simple. Munca manuală, munca fizică, industrii ca cea alimentară, construcții, prelucrătoare nu se pot muta în online. Apoi, aceste lockdown-uri creează scădere de consum pentru unele industrii, scădere de activitate, cei care vor fi loviți sunt cei de la baza societății, care sunt în zona insecurității materiale. Dacă sunt sceptici și dezinformați cu privire la vaccinare, cred că n-ar trebui să îi antagonizăm și cu iminența unor lockdown-uri: „Se aude că vor să ne închidă iar!”
În încheiere, vreau să spun că cred că spunem toți același lucru dar ne uităm la tablouri foarte diferite. Nu am ajuns să găsim numitorul comun, direcția potrivită, formele ajustate nevoilor, vocea credibilă, mesajul câștigător.
Cristi către Vlasti:
Vlasti, îți mulțumesc mult pentru că ți-ai făcut timp să schimbăm opinii, stimulându-i în acest mod și pe cei care ne vor citi schimbul nostru de idei să caute, la rândul lor, dialogul constructiv.
Adevărul este că nu vorbim destul despre ce anume am putea face împreună, și cum anume ne putem implica mai mult, pentru a ajuta la stoparea transmiterii infecției cu virusul sindromului SARS-CoV-2.
În orice caz, este clar, așa cum am conchis de altfel în dialogul nostru: autoritățile, unde au eșuat, nu au eșuat singure, ci împreună cu cetățenii. Sigur, au eșuat pentru că de foarte mulți ani între stat și cetățeni nu mai există cu adevărat un parteneriat. Ceea ce este grav.
Acum știm cum stăm. Oglinda este în fața noastră, să nu ne mai mințim! Să începem să facem ceva, împreună, cât mai curând! De ieri, dacă s-ar putea!
MILANOVIC VLASTIMIR
Născut: București, 11.02.1980
Școala:
1994 – 1998 Liceul Teoretic Ion Neculce
1998 – 2002 Facultatea de Drept (Universitatea Ecologică)
Ani de profesie:
2003 – 2007 – debut în domeniul cinematografic – asistent producție, director de producție, producător
2008 – 2020 – întemeiat propria firmă de producție, specializată în reclamă TV, short films, videoclipuri, documentare
2008 – director de producție al filmului (scurtmetraj) „Megatron” (producție Mandragora) -Câștigător al premiului Palme d’Or la Cannes în 2008
Nenumărate premii Effie, Sabre, Internetics cu diferite campanii comerciale.
Un articol de Cristian Felea si MILANOVIC VLASTIMIR
