În perioada de aliniere la politica Moscovei (de la 23 august1944, când România a fost ocupată de trupele sovietice și până la începutul anilor 60 când, după retragerea totală a acestora, s-a trecut la recuperarea treptată a valorilor culturale românești și redeschiderea către Occident), au fost trimiși în închisori și supuși unui regim de exterminare: înfometați, torturați, puși la muncă forțată, aproape toți foștii oameni politici, marii intelectuali ai țării, numeroși ofițeri, preoți, țărani, studenți, ba chiar și elevi de liceu…

Totul în numele ”reeducării”…

Cei care au supraviețuit acestei cumplite încercări mărturisesc însă că Noaptea Învierii surpa, în fiecare an, toate eforturile temnicerilor de a le nimici sufletele, temnița însăși transformându-se într-o minunată catedrală. Înverșunarea omenească pălea în fața cutremurătoarei vești care se înălța din sutele de glasuri: Hristos a înviat!

Așa s-a întâmplat la Pitești, în 1949:

”Și iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporții cosmice, avea însă și semnificația mesajului spiritual al acelora care nu ne uitaseră și care acum doreau să știm că sunt împreună cu noi sufletește. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat, care a început discret, apoi s-a dezlănțuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală, în care sutele de lumânări din stradă, împreună cu glasurile noastre, marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, ușile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele, nu după mult timp. Când s-a așternut liniștea, ostașul din post a spus: Adevărat a înviat!

Iar părintele Nicolae Steihardt povestește, în Jurnalul fericirii, cum a reușit în penitenciarul din Gherla, la Paștile anului 1961, să se împărtășească pe ascuns, împreună cu încă doi colegi de detenție:

”Încă demult, Marinică P. ne-a spus, lui Sile Cătălinoiu și mie, că are, perfect cusute într-un colț de batistă, câteva fărâme de Împărtășanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimireștilor. Am hotărât, câteștrei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grijim singuri. Vom ajuna sâmbăta și duminica dimineață și vom păstra câte ceva din mâncarea de sâmbătă, dacă se va putea. Sile, care a venit de curând în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo câteva luni, are la dânsul o punguliță de plastic și într-însa câțiva biscuiți uscați și opt bucățele de zahăr. Marinică știe la perfecție toate rugăciunile Împărtășaniei. Izbutim să punem de-o parte felioarele de pîine care, în săptămâna aceea, ni se dau sâmbătă. Ajunăm, ne rugăm. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne așezăm turcește. Marinică recită pe îndelete întregul șirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred, Doamne, și mărturisesc… și Luați mâncați... De pe podul palmei, cu grijă spălată, înghițim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt necrezut de mici, aproape invizibile.Apoi mâncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curățați și oarecum fierți. Ronțăim biscuiții și zahărul. Marinică rostește rugăciunile de mulțumire. După deșteptare, încercarea de a cânta în surdină Hristos a înviat fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace și din câte un colț, de sus de unde suntem cocoțați auzim – ca din văi, de colo, de dincolo – câte o îngânare de cântec și o reluăm și noi, șușotind.”

O asemenea statornicie în credință glăsuiește de la sine. E suficient să o rememorăm iar și iar, de fiecare dată când ne slăbesc puterile, când sufletul nostru istovit amenință să se prăbușească, să revenim la ea precum eroul din basmele românești la apa vie, care îi reîntregește trupul sfârtecat și îi restaurează sufletul și ființa, în integralitatea sa.

   HRISTOS A ÎNVIAT!