Pictura – iubire de-o viață
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, am revăzut de curând, în expoziții, lucrări ale pictorului Alexandru Ionescu, profesor cu personalitate complexă, care și-a construit și consolidat poziția prin muncă.
În concepția sa, muzica, pictura și familia reprezintă valori egale.
Pictura, datorie și refugiu, este darul pe care, cu generozitate, îl oferă privitorilor. În confortul atelierului său, neliniști se așează pe pânză sub formă de flori, case, păduri. Lumini și umbre dau viață culorilor-gând, pentru că fiecare tablou spune o poveste. Fiecare ascunde bucurii, tristeți sau dezamăgiri.
E iarnă. Dacă ar fi să o privim prin ochii pictorului Alexandru Ionescu, am percepe-o ca pe o amintire dragă, am privi-o cu duioșie și, poate, cu încredere.
Ca pe un spațiu în care poți să evadezi din când în când, spre liniștirea sufletului.
Iernile profesorului Alexandru Ionescu sunt limpezi, împletire echilibrată de culori calde si reci, procedeu prin care transmite privitorului starea de bine.
Peisajele hibernale pictate în ultimii ani alungă, de fapt, frica de frig. Prin frig se înțelege și însingurare.
Tabloul de mai sus este imaginea iernii în cartierul Cotroceni. Strada pe care a locuit baritonul Nicolae Herlea. Contrastul cromatic este, de fapt, complementaritate. Peisajele urbane au ceva în comun cu cele rurale: cerul și pământul. În echilibru.
De altfel, în lucrările sale n-am întâlnit dezechilibre, stridențe, vreo tentă de agresivitate. Am întâlnit tristețe. Da, dar nu deznădejde! Publicul trebuie menajat. Și asta face, prin vocația de pedagog, prin puterea exemplului.
Mi-am imaginat sufletele noastre „case bătrânești cu grădină” . Mi-ar fi plăcut să mă refugiez, uneori, în tihna grădinilor cu flori. Anumite tablouri permit astfel de reverii. Satele pictorului Alexandru Ionescu sunt atemporale. Știu că cele mai multe imagini sunt inspirate de așezările bănățene. Banatul de munte, de sub munte. Bozovici. Și împrejurimi. Cât de impresionantă să fie primirea in gazdă, intr-o casă de țară, încât să-ți amintești cu amănunte, figura celui care te-a întâmpinat? Întâlniri de destin. Destin de artist! Un om cu o putere de muncă extraordinară.
Tablourile domniei sale au nume. Toate au nume, dar nu le voi menționa, pentru că, mai presus de „etichete”, e libertatea de a le percepe potrivit sentimentelor pe care ni le trezesc.
Lucrările, indiferent de temă sau tehnica de execuție, activează energii latente. Modifică starea. Au efect terapeutic. Nu te mai întrebi dacă artistul era vesel sau trist, simți că este intr-o stare de grație în care oferă frumusețe, liniște, bucurie.
Alexandru Ionescu – omul care poate picta duhul pădurii. Viața, freamătul, sunetele de dincolo de planul vizibil al tabloului. I-a reușit de mai multe ori. E ca și cum a găsit un refugiu la care nu poate renunța. Nu e nevoie să descriu peisajul. Ce e de văzut, se vede. Ce e dincolo de aparențe devine o aventura fascinantă, spațiu locuit de zâne și zmei. Grădina-pădure nu sugerează penitența sau izolarea voită. E locul în care au ales să trăiască visele.
Profesorul Alexandru Ionescu poate reuși orice, poate depăși orice obstacol, pentru că este înconjurat de familie, de elevi/cursanți, de colegi și prieteni. Artistul nu poate exista în afara timpului său.
Acum, vă invit să priviți patru tablouri cu flori vii. O abordare originală, buchete nenumărate, multiplicate de ochii celor care le văd. Petale ca aripile păsărilor cântătoare, unite simfonic.
Transparență, căldură, iubire, tihnă.
