Domnule Adrian Severin, în plină pandemie au loc evenimente remarcabile pe scena politică internațională. Zilele trecute Israelul a vorbit despre un plan de  pace care presupunea integrarea în teritoriul statului Israel a unei treimi din teritoriul Cisiordaniei. Acest fapt a generat multe dispute. Care e părerea dvs.  despre situația din orientul Mijlociu și situația geopolitică internațională în urma … sau în timpul pandemiei?

 

Într-adevăr, pandemia ne-a absorbit atât de mult atenția încât am uitat că în această perioadă continuă să se desfășoare o serie întreagă de procese care, până nu  demult, erau pe primul loc, sau pe primele locuri ale agendei geopolitice.

Printre acestea, într-adevăr, se înscrie și așa numitul „proces de pace” din Orientul Mijlociu. Problema palestiniană este și rămâne una dintre cele mai sensibile. Până mai ieri eram cu toții preocupați de evoluțiile din Siria. Acum nu mai vorbim  aproape nimic despre ele. Eram preocupați de relația dintre SUA și Iran. Acum parcă  această problemă a dispărut. Desigur, nimic din problemele respective nu s-a rezolvat prin pandemie. Doar atenția noastră a fost îndreptată în altă parte.

În același timp, anumite conflicte vechi au fost aduse de pandemia Covid 19 într-un context nou.

Presiunea politică pusă asupra guvernelor de pandemie, respectiv nevoia de a da la nivel național un răspuns acestei sfidări biologice, a accentuat anumite conflicte interne. Cum pandemia nu putea fi „expulzată”, s-a încercat ca aceste conflicte interne să fie cumva exportate. Astfel omenirea a ajuns să confrunte cu efectul geopolitic al pandemiei.

V-aș da niște exemple, rapid, dacă se poate. Iată, bunăoară, în China, combaterea pandemiei a impus intervenția statului prin măsuri de autoritate care au afectat libertatea pieței. Aceasta i-a adus în coliziune pe mandarinii puterii politice cu cei ai puterii economice, respectiv două orientări aflate până acum în armonioasă coabitare în cadrul elitei conducătoare reprezentate de Partidului Comunist Chinez. Pentru a da mandarinilor puterii militare un obiectiv care să îi țină în afara acestei coliziuni, s-a lansat ideea că izbucnirea virozei are ca sursă armata americană, prezentă, anul trecut, la o competiție sportivă internațională organizată chiar la Wuhan.

De fapt nu este vorba despre un conflict extern, ci despre o dispută internă între adepții „fundamentaliști” ai economiei de piață „absolute”, care nu se împacă și nu se pot împăca cu disciplina foarte severă impusă, în condițiile pandemiei, de adepții controlului de stat integral asupra proceselor economico-sociale. Pentru a stăvili pandemia, statul a luat măsuri care afectează libertatea pieței. Aceste măsuri au pus vectorii economiei de piață în conflict cu vectorii intervenționismului statal. Pentru ca acest conflict să nu pună în pericol coeziunea internă, el a trebuit exportat. Pentru ca unitatea factorilor naționali să se refacă s-a impus externalizarea controverselor lor prin indicarea unui inamic extern. Acest inamic extern a fost identificat cu sursa externă a pandemiei care, iată, a fost nimeni alta decât armata americană.

Exact la fel stau lucrurile și în SUA. În oglindă, acolo s-a vorbit de „virusul  chinezesc”. De ce „virusul chinezesc”? Pentru că guvernul american nu a reușit în mod satisfăcător – nu neapărat din vina lui, ci întrucât obiectiv nu avea mijloacele necesare –  să combată eficient și cu pierderi minime virusul, s-a spus: „Virusul  este venit din China! Iată, amenințarea noastră externă este China, care, nu neapărat cu intenție, dar din neglijență, a lăsat virusul să se răspândească. Acum, decât să  ne certăm între noi și decât să arătăm cu degetul înspre guvernul nostru, acuzându-l că  nu  a rezolvat  problema, mai bine hai să  ne mobilizăm pentru a cere despăgubiri  Chinei”.

Nu este vorba neapărat sau exclusiv de intenția de a amorsa un conflict extern menit a tranșa rivalitatea între principalele puteri ale lumii, conflict pentru care nici SUA nici China nu sunt acum pe deplin pregătite, ci mai degrabă despre încercarea de a scăpa de un conflict intern, exportându-l.

V-am dat aceste exemple, în oglindă, pentru a putea să ne întoarcem la Orientul  Mijlociu…

Și aici avem de a face cu problema internă: sfidarea luptei împotriva virusului corona. Guvernul, statul, de la care cetățenii așteaptă protecție, dacă nu chiar salvare, nu este în măsură să dea un răspuns convenabil agresiunii Covid 19.

Mai mult decât atât, ca și în cazul altor state (și mă refer în special la statele europene, dar și la SUA, deci, în general, la puterile euroatlantice), liderii politici  sunt în măsură să prevadă că după ce, într-un fel sau altul, criza biologică se va rezolva, va apărea criza economică. După atâta pauză în economie, este limpede că  va apărea o contracție, că va fi redusă dramatic creșterea economică.  În aceste condiții, ei, iată, se  pregătesc, din  nou, pentru o nemulțumire socială pe care evident nu vor să o deconteze. Și, din nou este nevoie, ca întotdeauna când o criză internă  devine prea mare, ca aceasta să fie exportată.

Deci, revenind, dvs. m-ați întrebat despre o inițiativă politică surprinzătoare în  felul ei, și foarte dură din perspectiva dreptului internațional, care se localizează în Israel. Putem face legătura între această inițiativă și coronavirus spunând că guvernul israelian neputând satisface așteptările societății în ceea ce privește combaterea virusului și anticipând  alte  nemulțumiri  generate de criza economică  subsecventă pandemiei,  încearcă să dea alte ținte  populației. Aceasta fie venind în întâmpinarea altor temeri securitare ale cetățenilor, fie, pur și simplu, punându-i în fața unei probleme externe importante, aptă a le absorbi energiile altminteri puse în serviciul nemulțumirilor legate atât de problema medicală, cât și de problema economică, subsumate actualei pandemii.

În Orientul Mijlociu, promovarea unei asemenea strategii este facilitată de existența unor crize cronice, cum este problema palestiniană.

După cum se știe, crearea statului Israel, după cel de al doilea Război Mondial, s-a realizat pe un teritoriu care, potrivit tradiției, aparținuse cândva evreilor dar, între timp, din cauza unor vicisitudini ale istoriei derulate de-a lungul mai multor secole, devenise teritoriu locuit de o populație diferită, populația arabă.

Diferită nu din punct de vedere rasial, pentru că problema rasială nu se pune. Nu suntem în niciun fel rasiști. Este vorba despre o populație diferită din punct de vedere cultural, respectiv din punct de vedere religios.

Așadar, palestinienii, pe de o parte și, pe de altă parte, evreii. Palestinienii, care sunt musulmani, și evreii, care sunt mozaici.

Conflictul nu a fost, însă, unul religios. Nu cele două religii s-au  ciocnit. El a fost un conflict geopolitic. Respectiv, evreii au  dorit să aibă  statul lor după Holocaust, și  după toate celelalte persecuții care l-au precedat, întorcându-se pe  pământul de pe care au fost izgoniți în timpul romanilor. Bineînțeles că arabii palestinieni au dorit să  rămână pe un teritoriu pe care îl locuiseră atâtea secole și pe care prinseseră, desigur, rădăcini. Două comunități culturale diferite care și-au căutat securitatea pe același teritoriu.

Acel  teritoriu, din punct de vedere  politic era, până la crearea statului Israel, o parte a Regatului Hașemit al Iordaniei. Practic, Regatul Hașemit este cel care a pierdut  teritoriul, cel care a trebuit să cedeze acel teritoriu, permițând Israelului să se autodetermine acolo ca stat al evreilor.

Și aici este o problemă foarte delicată. Israelul este un stat al evreilor, al unei comunități etno-culturale specifice, însă, pe acest teritoriu, în mod inevitabil, locuiește și o minoritate  palestiniană. În 1967, teritoriul primit inițial de la ONU se extinde prin ocuparea altor două  teritorii…

 

Războiul de șapte zile…

 

Da, Războiul de șapte zile din 1967…  Atunci se ocupă, deci, alte două bucăți de teritoriu, respectiv Cisiordania și Fâșia Gaza. Cisiordania în estul Israelului și a râului Iordan, și Fâșia Gaza undeva în sud-vestul Israelului. Luate tot de la statul iordanian…  Orice război trebuie să ducă însă la o pace. Altminteri victoria militară nu are sens, căci o pace armată este mai rea decât un război. La noi se și spune: „mai bine o pace strâmbă decât un război drept”. Așa s-a trecut la ceea ce se cunoaște sub numele de „procesul de pace din Orientul Mijlociu”. Noi îl numim Orientul Apropiat. În acest cadru s-au încheiat diverse tratate de pace între Israel și statele combatante adverse din Războiul de șapte zile…  Primul tratat de acest fel, se încheie cu Egiptul la Camp David… După aceea s-a căutat încheierea unui tratat similar cu Regatul Hașemit al Iordaniei, care s-a și încheiat în cele din urmă. Aceasta nu a rezolvat, însă,  problema palestinienilor, a acelei populații care locuia pe teritoriul respectiv când statul Israel s-a constituit și care parțial s-a refugiat în alte țări și parțial a rămas acolo….

 

Va urma