Interviu cu Dumitru Costin, liderul BNS (II)

Apoi, a mai urmat o lovitură dată industriei românești prin așa numitul proces de privatizare în masă (cuponiada). Astfel, s-a creat un cadru care a generat o instituție numită Fondul Proprietății de Stat (FPS) cât și încă cinci entități, fonduri ale proprietății private (care ar fi trebuit să reprezinte interesele acționarilor cetățeni români într-un amplu proces de privatizare în masă) – un model care fusese importat, din câte îmi aduc eu aminte, din proaspăt reunificata Germanie unde, pe același model, economia Germaniei de Est se transforma și ea și intra în mecanismele specifice economiei de piață. Spre deosebire de nemți însă, tot acest proces masiv de privatizare în masă, a fost pervertit și în urma lui a rămas o listă scurtă de câștigători ai acestei tranziții și milioane de români păcăliți și înșelați. Îmi aduc aminte că, la începutul anilor 2000, s-a ajuns în scurt timp la accentuarea unor probleme majore pe care le discutam cu cineva din conducerea SIF Muntenia (unul dintre fostele FPP-uri), care-mi spunea că din structura acționariatului lor fac parte sute de mii de cetățeni care nici măcar nu știu că sunt acționari ai SIF-ului, care nu-și exercitaseră niciodată calitatea de acționar și care nu-și încasaseră niciodată dividendele. În concluzie, discutăm despre un proces de privatizare în masă compromis cu bună știință de cei care trăgeu sforile din spatele politicienilor aflați la putere în acele vremuri.

La problemele pe care le-am menționat mai sus, aș mai adăuga următoarele: în anul de grație 1993, îl convingeam pe președintele FPS, domnul Emil Dima să introducă în premieră, în România, contractul de management, la toate societățile comerciale cu capital majoritar de stat aflate în portofoliul instituției. Toți directorii generali au putut să încheie contracte de management care prevedeau indicatori de performanță care, odată realizați, îi ofereau acelui manager posibilitatea de a beneficia de bonusuri financiare substanțiale la sfârșitul anului financiar. Dacă firmele aveau profit, își plăteau corect partenerii de afaceri, salariații și, nu în ultimul rând, erau la zi cu plata taxelor și impozitelor, managerii puteau beneficia, la sfarșitul anului financiar, de bonusuri financiare substanțiale. Iar, în ceea ce privește bonusurile, puteau opta după cum urmează: puteau să ia bani cash, puteau să ia bani și acțiuni în societățile comerciale respective, sau să ia doar acțiuni de banii pe care îi meritau. La încheierea primului an financiar cu contracte de management la societățile comerciale cu capital de stat, campion era managerul de la Dacia, domnul Constantin Stroe, care ar fi trebuit sa primeasca circa un sfert de milion de dolari. Domnul Emil Dima, presedintele FPS s-a speriat, a scos pe ”repede înainte” un act normativ și a anulat toate acele contracte de management, aruncând în derizoriu toată munca de bună credință făcută de directorii generali ai firmelor cu capital de stat. Mi-aduc aminte că mi-a spus: Ești nebun? Cum crezi tu că o să putem noi să plătim un sfert de milion de dolari, la câțiva ani de la revoluție, unui director de Societate Comercială? Cum crezi tu că putem să facem asta când oamenii încă mai strigă ”nu ne vindem țara” sau încă mai protestează să se schimbe directori în fabrici și uzine? Cu siguranță că va exista o reacție publică împotriva noastră pentru un asfel de gest. Domnul Dima a anulat acel contract de management, iar acel gest a generat un comportament pervers pentru toată industria cu capital de stat a României. Pentru că unii manageri au realizat că nu vor fi plătiți niciodată corect pentru munca și eforturile pe care le fac , și și-au spus dacă tu stat nu mă plătești corect, atunci o să am eu grijă să mă autorecompensez. Și, din acel moment, s-a declanșat o operațiune de creare de firme ”satelit” în jurul companiilor cu capital de stat, care au început să tragă profituri din acestea. Clasa politică n-a stat nici ea de-o parte. A realizat că are în mână instrumentele legale prin care numea și revoca din funcții directorii generali și că, tot din pixuri, își putea recompensa clientela de partid. A început să împartă locuri în Consiliile de Administrație și în Adunarea generală a acționarilor (AGA). S-a creat astfel, o magmă care a sufocat constant prezentul acelor companii și a compromis viitorul acestora. Foarte mulți dintre cei numiți în astfel de structuri habar nu aveau despre responsabilitățile unui administrator de societate comercială, sau care sunt rosturile și rolurile membrilor consiliilor de administrație sau a reprezentanților statului în adunarea generală a acționarilor, manifestându-se în același trend cu unii directori ai firmelor cu capital de stat în singurul sens pe care l-au înțeles: Ce bine e să te înfrupți din avuția firmelor cu capital majoritar de stat, direct sau prin interpuși!

Puțin mai concret?

Îmi aduc aminte că, la sfârșitul lui 1996, începutul lui 1997, România, în urma alegerilor generale care au avut loc în toamna lui 1996, a beneficiat de un guvern de coaliție format din Convenția Democratică, Uniunea Social Democrată, plus UDMR. Un adevărat ”ghiveci doctrinar politic”, care a parcurs un proces extrem de laborios de împărțire a tuturor funcțiilor în economia încă majoritară de stat a României. Am intrat atunci în posesia unui document uriaș. Era gros, cât un volum din acelea pe care cei mai în vârstă și-l aduc aminte, din faimoasa colecție de Opere Alese a lui Vladimir Ilici Lenin. Documentul cuprindea algoritmul de distribuire și alocare în consilii de administrație și în AGA la cîteva mii de societăți comerciale. Aveai în fața ochilor un întreg păienjeniș de interese de partid/partide, care sufoca tot ceea ce însemna industrie românească. Aș dori să mai adăugați încă o decizie ”istorică” luată în România odată cu intrarea în pâine a Guvernului Ciorbea și anume dispariția din structura guvernamentală a Ministerului Comerțului. De mai bine de 20 de ani, România nu mai are un Minister al Comerțului, acesta fiind înlocuit cu un discret Secretariat de Stat în cadrul Ministerului Industriei, actualmente Ministerul Economiei. Din acel moment, România a renunțat la orice viziune de politică comercială asumată la nivel guvernamental. Și asta în condițiile în care orice industrie națională are nevoie de politici comerciale inteligente și mai ales de sprijin politic atunci când e vorba de prezența acesteia pe alte piețe la nivel global. Pentru că știm bine, în contextul fenomenului de globalizare a economiei mondiale, contează enorm modul în care liderii politici ai unei țări sunt capabili să sprijine industria și economia acesteia. Și pentru că am menționat în comentariile mele clasa politică din România, un alt aspect care trebuie luat în analiză când vorbim despre ceea ce s-a întâmplat cu industria românească în ultimii 30 de ani este și modul în care s-au comportat unii dintre participanții la lovitura de stat din decembrie ’89 în plan politic. S-au aciuat cu rapiditate în zona politică, intrând chiar în structurile guvernamentale ale acelor vremi. Îmi aduc aminte de un anumit domn general în armata română, Atanasie Stănculescu, care în 1990 a devenit ministru plin la Industrii. Acest domn a fost promotorul unei hotărâri de guvern prin care s-a scutit de taxe vamale importul de produse electronice finite, (televizoare color, videocasetofoane etc) în timp ce a introdus taxe vamale mari, la importul de componente și subansamble pentru industria electronica și electrotehnică din România. Acesta era cel de-al treilea obiectiv pe care îl avuseseră pe agenda lor la începutul anilor 90, și anume ca unii dintre cei care au participat la lovitura de stat din decembrie 1989, să intre în structura guvernamentală, de unde să-și ajute prietenii. Spre exemplu, HG-ul folositor acelor ”tovarăși” care își pregătiseă deja firmele menite să importe bunurile pe care românii urmau să le achiziționeze cu banii obținuți peste noapte din răscumpărarea părților sociale. Acest act normativ a fost documentul de căpătâi care a pus în genunchi Platforma Pipera, una din zonele exponențiale ale industriei electronice si electrotehnice românești care, în vremurile acelea, reprezentau ceva pentru economia României și chiar aveau un cuvânt de spus la nivel european și mondial. Aveam atâtea minți luminate, atâția meseriași care ar fi putut să ducă mai departe și să consolideze acest sector industrial în economia României… Din păcate au fost aruncați în derizoriu de acest gest politic ticalos. Indiscutabil, acest act normativ a însemnat începutul sfârșitului pentru Platforma Pipera.

Un alt gest al politicienilor nostri, care nu trebuie uitat, este ușurința cu care s-a renunțat la creanțele pe care statul român le avea la diverse națiuni de pe planeta asta. S-a renunțat cu o ușurătate suspectă la miliardele de dolari care ar fi trebuit aduse la bugetul de stat și reinvestite astfel încât economia României să poată avea o șansă reală în această competiție uriașă care se dă astăzi la nivel global. Oare cine să fi întocmit, pentru decidenții politici ai Romaniei, rapoarte și justificări care să motiveze renunțarea la asemenea sume uriașe de bani? Îmi aduc aminte că România a fost în prim planul politicii modiale anunțând public că renunță la încasarea creanțelor pe care le avea în relația cu Irakul, într-un moment în care alții ocupaseră deja acestă țară, înlocuiseră guvernul lui Saddam Hussein, și aveau acum grijă să își recupereze, până la ultimul cent, toate cheltuielile avute cu intervenția militară, ba și cu ceva dobândă, dacă se poate! În schimb, românii se dovedeau de o generozitate dubioasă, așa cum, de altfel, am mai arătat și cu alte prilejuri. Oare ce s-o fi întâmplat cu creanțele României pe relația cu vecinii de la nord, cum ar fi Ucraina, în proiectul Krivoi Rog? Aș vrea să vă mai dau un exemplu concret, pe care îl știu, și care ar putea lămuri un pic ecuația asta cu multiple necunoscute a industriei românești. Așa cum aveam bani de încasat, avem și bani de dat altora. Spre exemplu, pe relația cu China, România avea în ianuarie 1990 de stins anumite obligații financiare, consecință a unor schimburi comerciale. În acel moment, s-au deschis negocieri cu partea chineză, care a fost întrebată cu ce anume ar vrea să ne stingem datoria față de ei. Au spus că ar avea nevoie de niște autovehicule și au avut de ales, din economia României, între Dacia și Aro. Așa cum spuneam, chinezii au analizat și au ajuns la concluzia că vor stinge această datorie de câteva sute de milioane de dolari prin achiziționarea de autoturisme Dacia. În urma acestei înțelegeri, o parte importantă a producției de la Dacia a avut ca destinatar piața Chinei. În schimb, piața internă de automobile Dacia a avut de suferit pentru că cererea internă în acest context creștea, mașinile de import încă erau scumpe pentru români, însă consecința a fost că Dacia a avut asigurată, o piață de aproape 10 ani, la extern. Putem spune că acea opțiune a guvernului chinez a dat o șansă uzinei Dacia, și a închis rapid perspectivele uzinei de mașini de teren de la Câmpulung. Iată cât de importante au fost relațiile comerciale pe care România le avea la acea vreme și pe care le-a abandonat cu o suspectă inconștiență.

Dar cu Aro Câmpulung ce s-a întâmplat?

Aro Câmpulung, din păcate, a încăput pe mâna unor personaje politice și de business care au avut grijă să o distrugă bucată cu bucată. Știu istoria uzinei și iarăși știu cum a ajuns să moară. Îmi aduc aminte că liderul nostru de acolo, de la Aro Câmpulung îmi trimitea niște fotografii cu liniile de asamblare Aro, cu echipamentele și tehnologiile automate sau semiautomate de care încă mai dispuneau și care fuseseră tăiate cu aparatul de sudură de niște criminali, asa zisi investitori, printre care si fiul unui fost prim ministru al României din vremurile acelea, care se ocupa cu tăierea și vinderea la fier vechi a fabricilor. Astea sunt momente pe care trebuie să le ținem minte. În acest cumul de evenimente nocive, industria românească nu avea cum să meargă în direcția bună, să ajungă să se dezvolte și să se consolideze ca o industrie performantă. Aș adăuga la această listă impresionantă de momente care au marcat acele vremuri un alt inamic apărut din valurile tranziției: piața imobiliară. Odată cu expansiunea pieței imobiliare, terenurile fabricilor, uzinelor, platformelor industriale, care în marea lor majoritate se aflau în orașe, au ajuns țintă. Astfel, prețul terenurilor a explodat și cea mai lesnicioasă cale de a intra în posesia lor a fost achiziționarea, cu sume de nimic, a unor fabrici aflate deja în suferință, căpușate de unii din directorii lor și de oameni politici. Pentru că tot am vorbit de Aro Câmpulung, stiți cu cât s-a achiziționat acea fabrică? Vă spun eu: un pic peste 150,000 de dolari. Cel care a cumpărat-o, un prosper (!!!) om de afaceri american de origine cubaneză avea în spatele său pe unul dintre cei mai importanți oameni politici ai vremii din județul Argeș. Știți cu cât au vândut la scurtă vreme noii proprietari doar o secție a acestei fabrici (secția de matrițe)? Cu 8 milioane de euro. Să tot faci afaceri în România cu protecție politică de la mai marii zilei. Multe din fabricile, uzinele și platformele industriale ale României au intrat într-o amplă operațiune de lichidare și transformare a lor în mari proiecte imobiliare. Am menționat mai devreme platforma Pipera, dar la fel s-au întâmplat lucrurile nu doar în București, ci și în celelalte mari orașe din țară. Luați Timișoara, luați Brașovul, luați Iașul…lista e lungă! Veți vedea aceleași urme ale masacrului industriei românești.

Cum s-a făcut asta?

Noi am susținut că dacă există interese imobiliare mai puternice decât interesul de afaceri al fabricii respective se puteau găsi soluții de strămutare a acestor situri industriale la marginea orașelor și banii obținuți din vânzarea terenurilor ar fi putut să fie folosiți în retehnologizarea și modernizarea fabricilor strămutate. S-ar fi putut condiționa dezvoltatorii imobiliari interesați de aceste terenuri să facă ei, pe costurile lor, aceste operațiuni. Un interes similar asupra pietei imobiliare nu a apărut doar în România, ci în foarte multe alte economii. Spre exemplu, guvernul Chinei, în momentul în care a constatat că anumite firme de stat nu mai merg în parametri optimi și că terenurile respective sunt interesante pentru diverși dezvoltatori imobiliari, s-a ocupat, prin instituții ale statului, de lichidarea acestor fabrici, de curațirea locului și de punerea lui, în condiții corecte de preț, la dispoziția dezvoltatorilor privați care doreau să preia acele suprafețe de teren și să investească în construcții de locuințe. Noi am avut grijă doar de clientela politică și de ”băieții deștepți” pe care i-am menționat mai devreme, care au acumulat averi în anii ’90 doar din exploatarea unor contracte comerciale de export pe care, așa cum am spus, le făceau pentru firmele cu capital de stat, lipsite de funcțiunea comercială esențială oricărei firme în mediul economic, așa cum îl cunoaștem și în care trăim astăzi. Au mai fost și alte tipuri de mecanisme care au dus la îmbogățirea ”șmecherilor” prin niște faimoase ”inginerii financiare”. Vă reamintiți, poate, că a existat și există încă, în spațiul public românesc, un personaj care a ”brevetat” o inginerie financiară de următorul tip: facem, cu o societate comercială cu capital de stat, un contract prin care eu mă angajez să-i aduc, spre exemplu, resurse energetice, societatea îmi dă banii, eu îi folosesc în scopuri proprii, în interesul meu personal, timp de un an de zile, returnându-i, ulterior, exact suma de bani pe care mi-a dat-o. Nu-i așa că și voi ați fi vrut să primiți niște credite cu dobândă zero în anii în care inflația din România se scria cu două sau trei cifre? Sau poate că ați fi vrut să va aflați pe lista persoanelor fizice care au luat din Bancorex sute de mii sau milioane de dolari pe care nu le-au mai dat înapoi. Așa stând lucrurile, cum să nu devii peste noapte un prosper om de afaceri, care iși poate permite să cumpere fabrici, uzine, hoteluri, spații comerciale?

Aș vrea să mă mai refer și la o altă problema a industriei românești din acești ultimi 30 de ani. Și anume, lipsa unei viziuni de dezvoltare economică și socială a economiei noastre, susținută și de o politică comercială coerentă. A existat un singur moment care arătase Europei și lumii întregi că oamenii politici din România sunt în stare să-și asume un drum de urmat pentru țara și cetățenii ei. Atunci, întreaga clasa politica s-a așezat la aceeasi masă, laolaltă cu organizațiile sindicale si patronale care existau la vremea respectivă, cu membri ai Academiei Române și au creat un grup de lucru care a elaborat un document programatic extraordinar pentru România, Strategia de la Snagov. Strategia de la Snagov a fost apreciată de Comisia Europeană de la acea vreme ca fiind cea mai vizionară și cea mai modernă strategie pe care fusese în stare să o elaboreze și să și-o asume politic vreuna din țările fostului bloc comunist. A fost singurul moment, în toți acești 30 de ani, în care România avea în mod clar o strategie de țară, care ne-ar fi dus la o reducere rapidă a decalajelor economice și sociale pe care le aveam față de Europa de Vest și care ne-ar fi consolidat și ca principal jucător în această regiune geopolitică plină de turbulențe. De atunci, România nu a mai avut niciodată o strategie de țară pe care, indiferent de cine vine la putere, acestia să o urmeze, cu un plan ordonat, cu lucruri asumate. Și-au băgat drăcușorii coada, drăcușori de prin alte zone, evident cu propriile lor ”agende”.

Va  urma