Rembrandt van Rijn a spus cândva : „Pictura este nepoata naturii. Este relaționată cu Dumnezeu”.

Dictionarul explicativ al limbii române definește astfel Pieta : “Temă iconografică din repertoriul catolic, inspirată de patimile lui Isus Hristos, ilustrând tema plângerii lui, care o reprezintă pe Maica Domnului ținându-și fiul mort pe genunchi sau în brațe.” În iconografia bizantină „Pieta” , denumită „Coborârea de pe cruce” , este o scenă foarte pictată începând cu arta bizantină din secolul IX, sau occidentală din secolul X. Pe traseul crucificării, ”Via Dolorosa“, este a treisprezecea oprire și la fel ca ultimele cinci, se află astăzi în Biserica Sfântului Mormânt. Reprezentările artistice ale acestui subiect sunt variate. În arta ortodoxă această scenă este reprezentată pe Epitaf ( obiect de cult textil ce acoperă masa de altar pe tot parcursul sărbătorii pascale).

 

Acest subiect a devenit popular și a fost abordat de mari pictori care au dat naștere unor opere importante.

 

La început a fost …El Greco…

El Greco supranumit și ”Pictorul lui Dumnezeu” este numele sub care este cunoscut Domênikos Theotokópoulos (1541-1614), un pictor spaniol manierist de origine greacă, personalitate misterioasă, atât sub aspectul specificului stilului său, cât și din pricina biografiei lui incomplete. Cunoscut mai ales datorită picturilor sale pe teme religioase și ca portretist, contribuțiile lui în domeniul sculpturii și arhitecturii au fost, din păcate, date uitării. În traducere literală numele sau de familie înseamnă „fiul Maicii Domnului”. S-a născut în Candia, în prezent portul Iraklion, pe insula Creta, pe atunci posesiune venețiană. În bisericile din întreaga Spanie se găsesc picturile lui care prezintă personaje deformate cu priviri extatice. S-a încercat în mod naiv să se interpreteze originalitatea picturilor lui El Greco, cu persoane având figuri alungite, ca fiind o consecință a astigmatismului de care suferea. Este evidentă educația sa bizantină, însă. Mulți au văzut în el un vizionar dezechilibrat. Inițial s-a pregătit ca pictor de icoane într-o mănăstire. S-a format ca pictor în cadrul școlii cretane, care avea în jur de două sute de membri oficiali și a fost atunci centrul artei post-bizantine. Primele sale crețtii demonstrează influența acestei pregătiri, înainte ca artistul să descopere arta Renașterii venețiene, care îi va lărgi semnificativ orizontul stilisticșsi tematic. În picturile sale religioase, El Greco combină stilul școlii cretane, care a fost puternic influențat de iconografia ortodoxă orientală și manierismul, care se dezvoltase în Italia la începutul secolului al XVI-lea. Combinând multe aspecte ale tehnicii europene, El Greco și-a dezvoltat propriul stil unic, care i-a adus o mare apreciere ca fiind una dintre figurile de frunte ale Renașterii spaniole. Respins de clasicismul secolului al XVIII-lea, El Greco va fi mai târziu recunoscut drept unul din cei mai mari creatori din toate timpurile. În Franța, admiratorii lui El Greco vor fi Delacroix, Millet și Manet. Picasso va nutri o adevărată fascinație față de opera maestrului din Toledo, oglindita în multe dintre tablourile din perioada albastră. Creația lui El Greco devine și punctul de referință al avangardei expresioniste

germane. Secolul al XX-lea îl repune în drepturi pe cel mai mare pictor mistic al tuturor timpurilor. Jean Cocteau a spus despre artist : „El Greco este o chemare, El Greco este o rugăciune, El Greco este un strigăt, El Greco este privirea unui deținut îndreptată spre o fereastră îndepărtată, El Greco este un pescuitor de perle”.

 

Dar să privim…

El Greco

Renașterea

 Tema a fost preluată de mulți dintre pictorii Renașterii italieni, sau flamanzi.

 

Rogier van der Weyden sau Roger de la Pasture (1399 – 1464) a fost un pictor olandez timpuriu ale cărui lucrări religioase au supraviețuit în principal din retablouri, comenzi de altare unice și portrete diptic. A avut un mare succes în timpul vieții sale; picturile sale au fost exportate în Italia și Spania și a primit comenzi de la, printre alții, Filip cel Bun, nobilimea olandeză și prinți străini.  Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, el l-a eclipsat pe Jan van Eyck în popularitate. Cu toate acestea, faima sa a durat doar până în secolul al XVII-lea și, în mare parte, datorită schimbării gustului, a fost uitat aproape complet până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Reputația sa a fost refăcută încet în următorii 200 de ani; astăzi este cunoscut, alături de Robert Campin și van Eyck, ca al treilea (după data nașterii) dintre cei trei mari artiști flamanzi timpurii ( Vlaamse Primitieven sau „Primitivii flamanzi”) și, pe scară largă, ca cel mai influent pictor nordic al secolului al XV-lea.

Rogier van der Weyden

Jacopo Bellini (1400 – 1470) a fost pictor italian, unul dintre fondatorii stilului renascentist al picturii venețiene, părintele unei adevărate dinastii de pictori, dintre care menționăm pe fiii săi Giovanni Bellini și Gentile Bellini și ginerele său Andrea Mantegna.  Jocopo Bellini a fost fiul unui zugrav și s-a născut și a murit la Veneția. La Florența în perioada 1423 – 1425, a urmat cursurile în atelierul maestrului Gentile da Fabriano, cel care a fundamentat pentru prima oară stilul gotic. La revenirea sa în Veneția, Bellini pune bazele unui nou stil renanscentist în arta venețiană. Își deschide un atelier de pictură unde lucrează cu fii săi după anul 1450. A rămas în istoria artei faptul că în cea mai mare măsură, datorită lui Bellini, Carpaccio, Giorgione și Tițian, secolul al XVI-lea a rămas în istoria artei italiene sub numele de „Perioada venețiană”.

Bellini

 

 Fra Bartolomeo ( 1472 – 1517), este un pictor italian renascentist care a pictat

subiecte religioase. Și-a petrecut toată viața în Florența . În anii 1490 a căzut sub influența lui Savonarola, ceea ce l-a determinat să devină călugăr dominican în 1500, renunțând la pictură pentru câțiva ani. În mod obișnuit, picturile sale sunt de grupuri statice de figuri, în subiecte precum Fecioara și Pruncul cu sfinți. El a fost instruit să redea pictura în beneficiul ordinului său până în 1504, iar apoi a dezvoltat un stil idealizat al Înaltei Renașteri , văzut în “Viziunea Sfântului Bernard” ale cărui „figuri și draperii se mișcă cu o grație serafică, care trebuie să-l fi fascinat pe tânărul Rafael cu forța revelației”.  A rămas prieten cu Rafael și fiecare l-a influențat pe celălalt.

Fra Bartolomeo

 Pietro di Cristoforo Vannucci, zis il Perugino  (1450 – 1523)    este un pictor renascentist italian, reprezentant al „Școlii din Umbria”. În operele sale, primite cu entuziasm din partea contemporanilor, se reunesc naturalismul și claritatea lui Andrea del Verrocchio cu luminozitatea și aspectul monumental din operele lui Piero della Francesca. Studiază pictura cu Piero della Francesca. De la acest pictor își însușește tehnica construcției spațiului pictural, a realizării peisajelor rafinate, puțin învăluite în ceață și prin aceasta aproape ireale. În 1470, pleacă la Florența și își începe studiile în atelierul lui Andrea Verrocchio, unde au fost ucenici și Sandro Botticelli și Leonardo da Vinci. Perugino a exercitat o influență puternică asupra picturii italiene din perioada de vârf a Renașterii, ceea ce se poate observa cel mai bine în creația celui mai strălucit elev al său, Rafael Sanzio, care va duce la perfecțiune tehnica de desen a maestrului său.

Perugino

 Să privim cu atenție…Atmosfera, proporțiile și chiar fluiditatea liniei ne sunt cunoscute din pictura bizantină.

 Urmează mai târziu dispariția “clar-obscurului” bizantin și înlocuirea acestuia cu culoarea vie a pictorilor Renașterii și plasticizarea liniei, care nu mai respecta rigorile geometrice ale liniei din pictura bizantină.

Andrea del Sarto ( 1486 – 1530) este un pictor italian din Florența, a cărui carieră a înflorit în timpul înaltei Renașteri și al manierismului timpuriu. Era cunoscut ca un remarcabil decorator de fresce, pictor de altare, portretist, desenator și colorist.

​​Deoarece tatăl său, Agnolo, era croitor (în italiană: sarto ), a devenit cunoscut sub numele de „del Sarto” , însemnând fiul croitorului. Potrivit biografului sau Vasari, el a fost ucenic la Piero di Cosimo. Deși foarte apreciat în timpul vieții sale ca artist senza errori („fără erori”), renumele său a fost eclipsat după moartea sa de cel al contemporanilor săi Leonardo da Vinci, Michelangelo și Rafael .

 

Andreea del Sarto

 

Antonio Allegri numit și Correggio ( 1489 – 1534)    este un pictor italian din perioada Renașterii, aparținând „școlii din Parma„. Giorgio Vasari scrie : “Antonio Allegri devine, după scurte studii, un maestru cunoscut și admirat”. Picturile sale, constituie o punte între operele lui Andrea Mantegna din Mantova și arta

Barocului. Creația lui servește ca inspirație multor artiști, de la reprezentanții

manierismului până la stilul rococo din secolul al XVIII-lea.

Correggio

 

 

 

Giovanni Battista di Iacopo ( 1494 – 1540)   numit Rosso Fiorentino din cauza culorii părului lui, este și el un pictor

italian al renașterii. Născut la Florența, Rosso a învățat la început în atelierul lui Andrea del Sarto, alături de Pontormo. Ajuns la Roma spre sfârșitul anului 1523, Rosso a fost influențat de opera lui Michelangelo, Rafael și a altor artiști ai Renașterii, aliniindu-se stilului și manierei acestora.

Rosso

 

Agnolo di Cosimo di Mariano numit Bronzino, (1503 – 1572) este un pictor italian, reprezentant al stilului manierism. Bronzino a pictat mai ales fresce, picturi de altar, sau alegorice și cu teme din mitologie, dar a pictat și portrete. Bronzino a fost un om învățat, membru al Academiei din Florența, și a cunoscut autori ca Dante, Pietro Bembo, sau Petrarca. Vasari îl descrie pe Bronzino ca un om blajin care era un prieten gata de ajutor și plăcut în societate.

Bronzino

Tiziano Vecellio , în română Tițian  (1488 – 1576) este un  pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene.

În atelierul lui Giovanni Bellini îl întâlnește pe pictorul Giorgio da Castelfranco, cunoscut sub numele de Giorgione, cu care va colabora, învățând atât de mult de la acesta, încât criticii ezită, neștiind căruia dintre ei să-i atribuie paternitatea unor pânze din acea perioadă. În anul 1508, Giorgione îi cere lui Tiziano să-l ajute la pictarea frescelor de la Palatul Fondaco dei Tedeschi. Începe să primească comenzi și în 1511 pictează trei fresce pentru Scuola di Sant’Antonio din Padova și tabloul „Cristos pe drumul Calvarului”. În anul 1513, cardinalul Pietro Bembo, îl cheamă la Roma. Tiziano știea să profite de această ocazie, înștiințează autoritățile venețiene că ar prefera să rămână în oraș și, – la moartea lui Giovanni Bellini în 1516 – fu numit succesorul lui în funcția de pictor oficial al Republicii Veneția. Avea pe atunci numai 25 de ani.

Tițian

Săptămâna viitoare vom continua să vedem alte capodopere cu aceeași temă și vom ajunge în contemporaneitate….

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci