Oamenii în halate albe nu îl pot înlocui Dumnezeu

Peter Tonguette

În noaptea de 20 august a anului 2023, mamei mele în vârstă de 79 de ani i s-a spus că are cancer metastatic la sân. Am stat cu ea la urgențe, unde a acceptat să meargă doar cu mari reticențe, după o serie de simptome stranii care pe care le avusese în acea vară: durere de gât și de spate, oboseală și cel mai alarmant, amețeli soldate cu o cădere – ceva cu totul ieșit din comun pentru mama mea activă, plină de elan tineresc, elegantă, care arăta întotdeauna bine, la orice eveniment social, și care ducea o viață lipsită de vicii. Nu și-a aprins în viața ei o țigară, a evitat medicamentele, a crezut în efectele benefice ale exercițiilor în aer liber și rareori s-a răsfățat cu mai mult decât un singur pahar cu vin. De obicei, la cină bea lapte.

Și totuși, iată-ne aici, așteptând într-o cameră întunecată și mizerabilă, mult după miezul nopții. După diverse scanări și analize de sânge, și un du-te vino continuu al medicilor care se agitau care încotro, s-a stabilit, la un moment dat, că existau leziuni litice pe coloana verterbrală a mamei mele – aparent din cauza dezechilibrelor de peste vară – dar care păreau semnele unui mielom multiplu, un diagnostic atât de nebunesc și de ieșit din comun, încât a fost ușor de eliminat pe măsură ce se făceau tot mai multe teste. În cele din urmă un medic epuizat și sumbru a pus ultimul diagnostic, cel concludent. Iubita mea mamă avea un cancer la sân, care se răspândise deja la coloana vertebrală, în zona toracică și la plămâni.

Un astfel de diagnostic este copleșitor în sine dar, în acele ore îngrozitoare, am constatat că trecusem deja Rubiconul și dintr-un alt punct de vedere. În curând viața mamei mele avea să fie devorată și de altceva decât de boală. În momentul internării, ea a fost luată în stăpânire de ceva ce, grație genelor bune și a unui strop de noroc, izbutise să eludeze până atunci, anume de un sistem de sănătate care nu urmărește doar tratarea bolii ci și să exercite o putere absolută asupra pacientului în cauză.

Înainte de a fi copleșită de cancer, mama mea a fost spitalizată aproximativ cinci săptămâni. (A murit pe 28 septembrie.) Și, în toată acea perioadă, ea a simțit că părerile, convingerile și dorințele ei au fost sacrificate de niște medici care puteau citi niște analize, dar nu și sufletul ei. Ea a ajuns să se se confrunte nu doar cu boala, ci și cu pierderea oricărei autonomii personale. Era năucită de terminologia medicală și jargonul emfatic în care i se vorbea – nu ca să poată lua decizii, ci mai degrabă ca un favor. Faptul că ar fi fost de acord sau cel puțin ar fi acceptat să le cânte în strună indiferent ce tratament sau proceduri i-ar fi fost propuse părea fie considerat ceva de la sine înțeles de către niște profesioniști medicali joviali și condescendenți dar care nu izbuteau să-și ascundă perplexitatea și uneori enervarea vizibilă atunci când ea avea întrebări, îndoieli, sau pur și simplu gândea diferit cu privire la cele ce i se propuneau.

În societatea noastră medicalizată, cuvintele oamenilor în halate albe nu pot fi puse niciodată la îndoială. Teama noastră de boală a normalizat intervenții nebunești precum iradierea (așa numita ”radioterapie”) sau injectarea cu otrăvuri (așa numita ”chimioterapie”). Chiar dacă asemenea tratamente pot fi justificate, ele nu ar trebui să fie considerate niciodată normale – și sigur mama mea nu le-a crezut așa atunci când i-au fost prezentate. I se făceau programări pe care nu le solicitase, iar programul ei nu era niciodată luată în seamă.

Da, până în cele din urmă, ea a decis ce va face sau nu – și a fost de acord cu o intervenție chirurgicală – dar numai după o grămadă de prelegeri și insistențe. Instinctele îi dictau să plece pur si simplu acasă, și chiar a făcut-o de două ori pe parcursul calvarului. Dar era prea slăbită pentru a-și menține poziția. Deși recunosc că ajunsese în starea aceasta din cauza cancerului, pot mărturisi fără echivoc că sistemul de sănătate a făcut-o să se simtă încolțită, neputincioasă, pusă cu spatele la perete…

Presiunea care s-a pus asupra mamei mele pentru ca ea să se închine bolii și doctorilor ca unor dumnezei mi-a amintit de scrierile lui Ivan Illich, unul dintre cei mai străluciți gânditori ai secolului trecut.

Născut la Viena în 1926, Illich a învățat la Universitatea Pontifical Gregoriană din Roma și, în 1951, a devenit preot romano-catolic. Au urmat diverse misiuni, inclusiv la Washington Heights și ca prorector al Universității Pontificale Catolice din Puerto Rico. Dovedindu-se prea căpos pentru viața clericală, renunță, la sfârșitul anilor 60, la preoție, iar în deceniul următor face furori în presa seculară cu o serie de cărți nonconformiste, pe o varietate de subiecte de mare actualitate, printre care Deschooling Society (1971), considerată, adesea, drept o completare a cărții lui Paul Goodman, Growing Up Absurd (1960); Tools for Conviviality (1973) și Medical Nemesis (1975). Illich a murit în 2002.

Pe ultima, reintitulată Limits to Medicine: The Expropriation of Health, am citit-o în ultimele zile ale măsurilor și restricțiilor guvernamentale la pandemia de covid 19. După ce tocmai văzusem cu ochii mei cum toate ramurile societății – religioase, civice și comerciale – fuseseră nevoite să suporte edictele iraționale ale instituției de sănătate publică care, ea însăși, se considera deasupra oricărui reproș, am izbutit să înțeleg foarte bine argumentul de bază al lui Illich: preocuparea pentru sănătate a evoluat dintr-un aspect al vieții, cum ar fi mersul la dentist atunci când te dor dinții, într-un adevărat stil de viață. ”Înainte, medicina modernă controla doar o piață limitată, dar acum aceasta și-a pierdut absolut toate limitele”, scrie Illich în proza sa plină de adevăr și podoabe retorice. ”Oamenii sănătoși au ajuns să depindă de controlul experților de dragul sănătății lor viitoare.”

Illich scrie că un număr tot mai mare de oameni doresc ca medicii să fie mai mult decât doar medici. Tratamentul devine o parte esențială a vieții, iar accesul la acesta se transformă într-o cauză politică.

Illich este foarte tulburat de ineficacitatea esențială a ceea ce el numește ”utopie medicală” și citează, ca dovadă, fluxul și refluxul diferitelor boli infecțioase de-a lungul istoriei: tuberculoza a fost cândva un ucigaș îngrozitor, apoi nu a mai fost; holera, dizenteria și febra tifoidă au fost cândva, foarte temute, apoi nu au au mai fost; scarlatina, difteria, tusea convulsivă și rujeola au făcut, cândva ravagii, apoi au devenit tot mai puțin periculoase. Toate astea s-au întâmplat – susține Illich – în afara controlului medicilor.

Parțial, această retracție poate fi atribuită îmbunătățirii locuințelor și scăderii virulenței microorganismelor dar, de departe, cel mai important factor a fost creșterea rezistenței oamenilor datorită unei nutriții mai bune”, scrie Illich care, de asemenea, atribuie această schimbare în bine și îmbunătățirii igienei, care nu se încadrează total în definiția pe care o dăm medicinei (de exemplu, tratarea apelor reziduale, sau folosirea săpunului și a foarfecelor de către moașe). Istoricii medicali sunt liberi să pună în discuție argumentele lui Illich, dar oricine a trăit în vremurile pandemiei covid și a asistat, în timp real, la inutilitatea măsurilor și restricțiilor instituite pentru a opri un virus care, în cele din urmă, a infectat pe toată lumea și apoi și-a pierdut virulența, va recunoaște adevărul intuițiilor sale.

Illich se află pe un teren și mai provocator atunci când susține că medicina modernă induce răul în mod activ. ”Boala iatrogenică cuprinde toate afecțiunile clinice pentru care remediile, medicii sau spitalele sunt agenți patogeni sau ”îmbolnăvitori”, scrie el enumerând, destul de rezonabil, suprainfecțiile pricinuite de antibiotice, intervențiile chirurgicale inutile sau, pur și simplu, malpraxisul. ”Durerea și infirmitatea provocate de medic au făcut dintotdeauna parte din practica medicală”, scrie el.

Este corect să subliniem că datele lui Illich sunt vechi de peste o jumătate de secol, iar concluziile sale par ușor selective. La un moment dat, el insistă că antrenamentul Boy Scout[^1], legile bunului samaritean[^2] și echipamentul omniprezent de prim ajutor sunt reacții mai bune la accidentele de mașină decât elicopterele-ambulanțe – o afirmație discutabilă, deși fermecător de contrariantă. Cu toate acestea, creșterea recentă a gradului de conștientizare a efectelor secundare ale vaccinurilor și medicamentelor eliberate pe bază de rețetă conferă, în general, credibilitate poziției sale.

Diagnosticul lui Illich este extrem de precis atunci când se concentrază asupra luării în stăpânire a vieților noastre de către instituțiile de sănătate. Societatea modernă ne permite să renunțăm la aproape orice – religie, căsătorie, copii – dar face tot ce îi stă în puteri pentru a nu ne îngădui să renunțăm la îngrijirea sănătății. Supravegherea medicală de la naștere și până la moarte transformă viața într-o înșiruire de perioade distincte, fiecare solicitând o tutelă de un tip special”, scrie Illich, adăugând: ”Pentru bogați și săraci, viața este transformată într-un pelerinaj prin clinici, pentru diverse controale… iar viața este astfel redusă la un anumit interval de timp, la un fenomen statistic care, în bine și în rău, trebuie planificat și modelat instituțional”. El se opune testelor de diagnostic deoarece acestea generează o anxietate nefirească, înstrăinând oamenii de ceea ce este normal și sănătos și detestă aroganța personalului medical care se ocupă de pacienții terminali: ”La un preț care variază între 500 și 2000 de USD pe zi, sacerdoții în alb și albastru învăluie ceea ce rămâne din pacient în mirosuri aseptice.”

Boala și moartea sunt consecințe ale căderii, nu ne putem sustrage nicicând de la ele. Acesta este adevărul pe care Woody Allen l-a perceput, în mod stângaci, atunci când, în Hannah și surorile ei, personajul său a exultat de bucurie atunci când a descoperit că nu are o tumoră pe creier, dar a revenit repede pe pământ, realizînd că, într-o zi, totuși, viața lui va avea un sfârșit… ”Marile religii ne ajută să ne resemnăm în fața nenorocirii, oferindu-ne o rațiune, un stil și un cadru comunitar în cadrul căreia suferința poate deveni demnă”. Excluderea unei astfel de înțelegeri a suferinței este cea care îl ultragiază cel mai clar. Eliminarea durerii este un păcat în sine, crede Illich. ”În trecut, durerea era experiența unui om nevoit să trăiască într-un univers deteriorat și nu o disfunție mecanic a unui dintre subsistemele sale”.

Din ceea ce am trăit eu însumi, am descoperit că sistemul medical promovează propria sa religie seculară. (În cartea sa, Illich numește spitalul ”catedrala modernă”). În această paradigmă, irelevanța absolută a propriei mele credințe mi-a fost relevată în cea dintâi noapte petrecută la departamentul de urgențe. Dup ce am ajuns am fost o vreme despărțit de mama mea și, în timp ce așteptam, am fost întâmpinat de o femeie care s-a prezentat drept capelan. Credința căreia îi aparținea nu mi-a fost dezvăluită, dar chiar aceasta mi s-a părut a fi noima existenței unui asemenea personaj. Presupunând că aparținătorii îngrijorați nu au un preot, un pastor sau un rabin al lor, spitalul poate propune pe cineva care să ofere ajutor în termenii cei mai blânzi și mai puțin doctrinari. Probabil că de asta mi-a și displăcut – știam că în acel moment din viața mea nu am niciun consilier religios la care să pot apela. M-am aflat, la propriu, la mila spitalului.

Minunata mea mamă, de care mi-e atât de dor, nu l-a citit niciodată pe Ivan Illich, dar și-a petrecut toată viața evitând cu asiduitate starea de lucruri descrisă de el. După cum le spunea aproape tuturor doctorilor pe care îi întâlnea, fuese doar de două ori internată într-un spital – atunci când și-a născut cei doi fii, pe mine și pe fratele meu. (De fapt, mai fusese o dată, în 1969, când avea 20 de ani, și a suferit o intervenție chirurgicală minoră pentru că suferea de febra fânului.) În schimb, a avut încredere în Dumnezeu, în bunele ei obiceiuri și istoricul puternic al familiei noastre – mama ei a trăit până la 100 de ani.

Timp de 79 de ani, ea a izbutit să trăiască o viață normală, care nu a fost transformată, așa cum ar spune Illich, într-un interval de timp ”planificat și modelat instituțional”. A preferat, așa cum îmi mărturisise chiar ea, să-și asume riscurile – așa cum a procedat în timpul pandemiei, căreia i-a supraviețuit fără vaccin și purtând doar o mască atunci când era nevoită să intre într-un magazin.

După moartea ei, am primit o scrisoare generică de la programul de asistență spirituală al spitalului. Vidul inspirat de acea misivă a fost fără seamăn. Singurul lucru care m-a liniștit sufletește a fost prezența mea la slujbele Bisericii pe care o frecventez regulat încă din Ajunul Crăciunului. Ivan Illich avea dreptate: oamenii în halate albe nu îl pot pot înlocui pe Dumnezeu.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Peter Tonguette este scriitor și colaborator al revistei Washington Examiner