Despre iubire în luna iubirii
Al doilea roman al Narinei Abgarian pe care îl citesc mă încântă la fel de mult ca primul. Totul începe cu moartea zidarului Simon care reunește femeile pe care acesta le-a iubit: Susanna cea cu o copilărie întunecată și prima lui iubire, Eliza cea înșelată la rândul ei de un soț care iubea pe altcineva, Sofia cea răsfățată și capricioasă marcată de pierderea repetată a multor sarcini, Silvia cea traumatizată de internarea abuzivă într-un ospiciu de către propriul soț, Melania, soția legitimă a lui Simon care din iubire îi tolerează toate transgresiunile. Personajul care dă titlul romanului pare doar un pretext, un trigger de care autoarea se folosește pentru a prezenta poveștile unor femei prinse în vieți și legături complicate, într-o societate tradiționalistă cu reguli, obiceiuri și superstiții greu de înțeles și acceptat peste care se suprapun războaie, foamete, epidemii și apăsarea erei sovietice. În aparență, Simon este clișeul bărbatului care ” nu-și refuza mici amantlâcuri ” dar prezența lui temporară în viața femeilor pe care le iubește se dovedește a fi salvatoare. Pe unele din ele le smulge din existența tragică în care sunt prinse din motive care nu întotdeauna pot fi controlate, unde sunt sortite unei morți lente în neiubire( Sofia, Silvia, Susanna)sau le oferă neprețuitul dar al maternității mult așteptate (Elvira). În realitate toți sunt victime ale propriilor destine și pe toți îi salvează aceste relații pasagere (” Dacă le asculți, pe toate le-a salvat. De unde și până unde a salvat el pe cineva? Pe el s-a salvat, cum a putut. Dacă n-ar fi fost ele – în fine și încă vreo alte zece relații trecătoare, fără însemnătate – și-ar fi pierdut mințile de tot. Așa, datorită femeilor a trăit.”) De fapt, Simon a trecut prin propria dramă când i-a fost răpită și violată femeia de care s-a îndrăgostit încă din copilărie. Din rușine și pentru a păstra onoarea familiei aceasta i se refuză, acceptând căsătoria cu abuzatorul. Până la un punct fiecare personaj este un prizonier care își ia libertatea de a trăi puțin, de a iubi și de a-și îngădui un moment de fericire. Singurul personaj liber este Sașia Vardanuș „prostuța inofensivă care locuiește singură cu maică-sa pe strada Livezii”. Ea are darul de a ” vedea” dincolo de realitate și este elementul de magie care apare, ca și în celălalt roman – Din cer au căzut trei mere, unde copilul bolnăvicios, prezicător de dezastre care face conversație cu moartea are același rol. Vardanuș simte mirosul sărat, persistent al mării care a fost acolo, acum mult timp. Sub această formă, marea, un simbol al libertății este o prezență constantă pe parcursul narațiunii. Pentru unii este doar o senzație, o închipuire, pentru Vardanuș este o certitudine. Structura romanului e simetrică, rotundă. Dacă miezul (toate poveștile) este tragic, sumbru, începutul și finalul – înmormântarea lui Simon – sunt pline de umor și exuberanță. E un contrast interesant.
Nu știu alții cum sunt dar mie mi-a plăcut tare ce am citit. Poate și vouă de veți încerca.
