După moartea tatălui său, Carol și-a rugat mama să țină legătura și cei doi au corespondat frecvent.

”Cel mai mic cuvânt bun din partea lui mă face să cred din nou în el, mă face stupid de recunoscătoare”, admitea Regina, în notițele sale.

Cei doi și-au făcut daruri de zilele onomastice și de sărbători. ”Oh, dragă mamă”, scria el la un an de la moartea lui Ferdinand, ”hai să avem doar relații afectuoase între noi”.

Iar Maria a cedat acestui santaj sentimental, în ciuda faptului că așa zisele ”Memorii” ale Lupeascăi – publicate în aceeași perioadă – și care îi parveniseră prin intermediul unui prieten american, ar fi trebuit să o pună foarte serios în gardă.

Povestea Elenei Lupescu, o fabricație siropoasă în care fiica spițerului își nega originea evreiască, pretinzând că l-a întâlnit pentru prima dată pe Carol la un ”ceai” la Regina Elisabeta, este, însă, interesantă, în special pentru avertismentul pe care îl dă asupra hotărârii fostului Principe de a-și drege reputația, murdărind-o pe aceea a mamei sale:

”Circulă povești îngrozitoare, vechi calomnii despre aventurile amoroase ale Maiestății sale, discreditate încă de pe atunci, dar scoase la iveală din timp în timp… de către dușmanii Reginei”, scria fosta prostituată, plantând cu grijă prima sămânță a campaniei iubitului ei, în sensul discreditării Reginei în ochii poporului român.

În același timp, țara trecea printr-o acută criză de sistem. Monarhia apelase la Regență, echilibrul bipolar de partide era rupt, iar mobilizarea naționalistă pentru întărirea unității statului slăbea văzând cu ochii.

Dispariția prematură a Regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu, precum și distanțarea Reginei de Regență, l-au determinat pe liderul PNȚ, Iuliu Maniu să caute preluarea puterii cu orice preț.

Astfel, așa cum ne istorisește Alex Stoenescu, în vara și toamna anului 1927, fostul Prinț Moștenitor român a fost vizitat, succesiv, de mesageri care i-au transmis dorința lui Iuliu Maniu de a-i sprijini reîntoarcerea în țară, cu condiția despărțirii de Elena Lupescu.

Planul comun stabilit între Iuliu Maniu și Carol era acela al ajungerii PNȚ la guvernare, al declanșării unei campanii favorabile readucerii sale pe Tron și, ulterior, al acceptării ”chemării spontane” din partea ”națiunii”.

Astfel, prima mișcare a liderului PNȚ a fost lansarea unei campanii internaționale de presă care să împiedice obținerea de către România a unui împrumut menit să asigure stabilizarea monetară.

Cum partidul nu avea fonduri pentru a susține o astfel de campanie, Iuliu Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei britanice și aprig luptător în campania de nerecunoaștere a Tratatului de la Trianon.

Ceea ce a dus atât la slăbirea guvernului țării, prin adâncirea crizei monetare și economice, cât și la lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaționale asupra ”nedreptății” făcute Ungariei prin ”cedarea” Transilvaniei la România.

 

Totodată, PNȚ a declanșat și o campanie de agitații politice, întruniri și mișcări de stradă, în care acuza guvernarea liberală de tiranie și îndemna la nesupunere civică, liderii țărăniști invocând reprezentarea națională a PNȚ.

Relativ la adeziunea ”maselor” la Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din România, agentură sovietică interzisă prin lege.

În ziua de 18 martie 1928 a avut loc o mare adunare a opoziției la București, la care au participat 40 000 de oameni.

Baza înțelegerii secrete dintre PNȚ și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori, precum și, nu în ultimul rând, legalizarea PCR.

Așa se explică faptul că, printre participanții cei mai activi s-au aflat militanți de seamă ai acestui partid, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar, dar și conducători ai Partidului Social Democrat, ca Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, Ioan Flueraș.

S-au ținut discursuri fulminante. Ion Mihalache striga:

”Camarazi, nu ați venit să auziți discursuri, ci să înfățișați o hotărâre și o voință și să primiți o comanda: Puneți baioneta și faceți piramide! Înalta Regență să privească și să înțeleagă că, dacă nu, va veni o a doua comandă: Năvăliți! Ura!”

Printre cei care au luat cuvântul s-a numărat și celebrul Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, cel dintâi prim secretar al PCR.

Ca un fapt anecdotic, tot atunci s-a legat și colaborarea jurnalistică dintre ziarul țărănist din Brăila, Secera, cu publicația socialistă argeșeană, Ciocanul.

Guvernul a atras atenția PNȚ că a depășit marginile democrației și ale libertăților publice.

Nesatisfăcut de acest răspuns, Comitetul Central Executiv al PNȚ a hotărât retragerea deputaților și senatorilor național țărăniști din Parlament și instituirea lor într-un for politic propriu, precum și organizarea unei mari ”Adunări Naționale” la Alba Iulia, în ziua de 22 aprilie 1928.

Iuliu Maniu și-a dat seama că forțele ”revoluționare” din partid, reprezentate de grupările țărăniste și socialiste au împins lucrurile prea departe, astfel că a încercat să dea adunării de la Alba Iulia caracterul unui congres extraordinar al partidului, asigurând totodată populația că nu se pune în discuție desfacerea unirii Transilvaniei cu România.

Apoi, a mutat congresul pe data de 6 mai 1928, anunțând că în acea zi se va produce un eveniment senzațional, care va forța Regența să-i acorde formarea guvernului.

Era vorba despre sincronizarea acțiunii politice de forță cu intrarea frauduloasă a lui Carol în țară, proclamarea lui ca Rege, la Alba Iulia, și declanșarea unui ”Marș asupra Bucureștiului”, pentru urcarea acestuia pe tron, în ziua de 10 mai.

Alertat din vreme de informațiile primite, unele chiar din rândul organizatorilor, Guvernul a luat măsuri de contracarare a acestei tentative de lovitură de stat, precum și de urmărire informativă și în teren a mișcărilor fostului Principe.

La 28 aprilie 1928, Carol Caraiman debarcă în Anglia, unde își pregătește deplasarea clandestină cu avionul la Alba Iulia, precum și acțiunea de propagandă pentru proclamarea sa ca Rege.

Astfel, între el și lordul Rothermere intervine o înțelegere privind revizuirea condițiilor în care s-a făcut revenirea Transilvaniei la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea Tronului României.

Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante ca Daily Mail și Daily Mirror, a declanșat o campanie de presă în vederea revizuirii granițelor Ungariei.

Totodată, în Ungaria se tipăresc 20 000 de manifeste, conținând Proclamația pentru țară a lui Carol Caraiman. La punctul 16, acesta cerea ”rezolvarea chestiunilor pendinte cu foștii inamici, printr-o bună înțelegere mutuală, care să ni-i facă prieteni și să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii și al civilizației”.

De asemenea, fostul Moștenitor declara că el părăsise România ”nu de bunăvoie”, ci forțat de o ”neînțelegere în legătură cu modul în care condusă țara” și de ”triste conflicte familiale”. Dacă ar fi trăit tatăl său, spunea Carol poporului, era ”sigur” că Regele Ferdinand ”m-ar fi chemat înapoi acasă”.

Pentru a pregăti opinia publică internațională în vederea mișcării pe care o preconiza, Carol a dat un interviu care a apărut în Daily Mirror, proprietatea lui Rothermere.

Cu acest prilej, el nega vehement faptul că renunțase la succesiune. Exilul său, spunea el, nu avea nimic comun cu doamna Lupescu, ci se baza pe neputința sa de a se împotrivi guvernului Brătianu. ”Nu am părăsit România din cauza ei și orice declarație în acest sens este o minciună sfruntată”, declara Carol.

Întreg complotul intern și extern a fost depistat și urmărit de către serviciile de informații românești.

Astfel, dată fiind stranietatea mișcărilor de trupe pornite de Rusia, tocmai în acea perioadă, la granițele de est ale României, au fost pregătite pentru luptă două escadrile de aviație, una în Ardeal și celalată la Chișinău.

S-a constituit, de asemenea, mai întâi la Deva, și apoi la Aiud, un comandament militar sub conducerea subsecretarului de stat în Ministerul de Interne, Gheorghe Tătărescu.

Concomitent, rezidența spionajului românesc la Paris a primit misiunea de a urmări mișcările lui Carol în Anglia, agenții săi dând de urma sa într-un castel din comitatul Surrey.

Apoi, prin intermediul unui fost inspector la Scotland Yard, s-a intrat și în posesia manifestelor tipărite în Anglia și Ungaria.

În ziua fixată, două avioane stăteau cu motoarele pornite așteptând pe aerodrom, cu piloții pregătiți în carlingile lor însă, în clipa în care fostul Principe Moștenitor român s-a apropiat de pasarelă, un funcționar de la la Ministerul de Interne Britanic, care îl aștepta acolo, i-a comunicat că, din cauza relațiilor amicale existente între Anglia și România, Guvernul Majsetății Sale nu poate permite ca o astfel de misiune să decoleze din Anglia.

Carol s-a înapoiat supărat la elegantul domeniu al lui Barbu Ionescu (Mauriciu Leibovici, prieten al Elenei Lupescu), magnat al produselor alimentare, care trăia pe lîngă Londra și fusese încântat să-l aibă pe fostul Principe Moștenitor ca oaspete la domeniul său din Surrey, în vreme ce carliștii au scos din Anglia, pe furiș, proclamația sa.

Două zile mai târziu, doi agenți de la Scotland Yard au apărut pentru a-l informa pe Carol că era persona non grata în Anglia.

Peste alte câteva zile, ministrul de Interne al Angliei s-a ridicat în Parlament pentru a anunța că activitățile indezirabile ale Principelui român pe pământul britanic au încetat, acesta fiind expluzat.

Maria a fost profund rușinată de incident și i-a scris Regelui George, scuzându-se pentru fiul ei.

Iar ziarul londonez Times i-a criticat aspru, atât pe Rothermere, pentru campania sa pro-ungurească, cât și pe Carol, pentru ”incredibila nebunie” de a se fi identificat cu aceasta”.

Carol a pus umilința îndurată pe seama Reginei, iar un general român, care i-a dus o scrisoare de la Maria, s-a înapoiat la București raportând că fostul Principe Moștenitor a fost ”grosolan”, și cu ”spume la gură”.

De altfel, acesta i-a și răspuns mamei sale, printr-o scrisoare defăimătoare și plină de amenințări.

Iuliu Maniu știa foarte bine că fără ”acoperirea” acțiunii prin ideea ”Restaurației”, adică a punerii lui Carol Caraiman pe Tron, toată mișcarea va lua aspectul vizibil al unei lovituri de stat făcute cu scopul de a aduce PNȚ la putere.

Așa că, a doua zi, cei 677 de delegați la Congres au dezbătut în sala Caragiale din Alba Iulia, situația partidului, reafirmând cu insistență adeziunea PNȚ la actul Marii Uniri. Numai că gruparea manistă a pierdut repede controlul.

Ion Mihalache a avut și aici un discurs violent: ”Să tragem cu tunul conștiinței la București! Loviturile de aici vor sparge urechile surzilor. Dar dacă totuși în beciurile băncilor oligarhice din București se va ascunde vreunul, vom face din fiecare cetățean un infanterist, și cu baioneta, îi vom scoate din bârlog. Aceste steaguri nu se pot întoarce înapoi înfrânte.”

Enunțul cu ”băncile oligarhice” era un atac la sistemul bancar controlat de liberali, în condițiile în care național-țărăniștii erau finanțați cu sume exorbitante de băncile maghiaro-britanice și evreiești.

Așadar, în ciuda eforturilor lui Iuliu Maniu, manifestația s-a transformat în ceea ce fusese plănuit: o acțiune de forță împotriva ordinii de drept din țară.

”Marșul asupra Bucureștiului” se dorea a fi o copie a Marșului asupra Romei, organizat de Mussolini, în 1922.

Până și motivațiile erau aceleași: în urma negocierilor cu Guvernul Italiei, fasciștii ceruseră formarea guvernului, dar li se refuzase din cauza platformei lor politice: ”un socialism mai socialist, adică mai radical, antidemocratic și întors spre o nouă democrație, antiparlamentar și sprijinitor al acțiunii directe”.

Înțelegând că își riscă numele și cariera politică, Maniu a hotărât să intre în legătură, în secret, cu reprezentanții guvernului, oferindu-și colaborarea forțelor de ordine de sub conducerea lui Gheorghe Tătărăscu și elaborând, împreună cu acestea, un plan de sabotare al acțiunii propriului partid.

Astfel încât, atunci când două coloane, constituite după principiile militare – cu ordinele date în plic sigilat – s-au îndreptat spre Vințul de Jos și spre Teiuș, unde au ocupat gările cerând trenuri pentru a se deplasa la București, Tătărăscu a trimis un număr de garnituri spre Alba Iulia, care au izbutit preluarea celei mai mari părți a mulțimii, împrăștiind-o prin țară, în diferite direcții.

Totodată, forțele de ordine au intervenit în satele Petroasa, Lazuri, Silea și în alte câteva localități din Sălaj, unde se pusese în mișcare o răscoală instigată de aceleași forțe țărănisto-socialiste de la Alba Iulia.

Pe de altă parte, cei plecați spre Capitală, fără organizarea și pregătirea necesară, hărțuiți în permanență de jandarmi, au fost nevoiți, după parcurgerea câtorva zeci de km, să renunțe la intențiile lor și să se întoarca acasă.

Manevrele riscante ale lui Iuliu Maniu, ca și felul în care și-a sabotat propriul partid, intrând în colaborare secretă cu guvernul, au atras atenția oamenilor politici avizați asupra caracterului liderului național țărănist și asupra mijloacelor la care se poate preta pentru obținerea puterii.

Din păcate, el nu se deosebea cu nimic de majoritatea politicienilor din Regat, reprezentând, din acest punct de vedere, exemplul cel mai rapid și complet al integrării Ardealului în România Mare.

Va urma

Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol. 2.

Citește și Concordatul cu Vaticanul, cel mai penibil document al României interbelice (XI)