”Rezultatele acestui război deschis, declarat de scumpul Ardeal Vechiului Regat, război dureros și josnic în același timp, se văd azi în toată tragica lor manifestare. S-a compromis, fără niciun câștig, politica de unificare și s-a șters din multe suflete curate și entuziaste adevărata dragoste de frate.” (Ioan Rusu Abrudeanu)

Imediat după armistițiu, Brătianu a dat ordin trupelor române să înainteze până la Tisa, frontiera promisă României în Tratatul de la 1916.

La 21 martie 1919 a avut loc, la Budapesta, lovitura de stat bolșevică în urma căreia Bela Kuhn a izbutit să instaureze primul regim comunist din Europa. Peste numai câteva săptămâni, soldații acestuia au invadat Transilvania, ucigând peste o sută de oameni.

Ca răspuns la această acțiune și nesocotind hotărârile Conferinței pentru Pace, Brătianu a ordonat armatei române să pornească împotriva Ungariei.

În vreme ce Consiliul Suprem de la Paris delibera asupra dispunerii de trupe într-o țară sau alta, soldații români își așezaseră deja tabăra pe malul vestic al Tisei, iar familia regală pornea într-un tur al Transilvaniei, condamnat de conducătorii Aliaților ca fiind un nou exemplu de violare a granițelor.

Îmbrăcată în costumul tradițional al fiecărei provincii prin care trecea, Regina Maria răspundea, fermecată, afecțiunii puhoaielor de țărani care veneau în procesiuni nesfârșite de care trase de boi mari, cu coarnele întoarse.

Incapabil să furnizeze o armată Aliată sau să-i clintească pe români, care refuzaseră să-și retragă trupele de pe Tisa, Consiliul Suprem l-a autorizat, în cele din urmă pe mareșalul Foch să organizeze împreună cu România o ofensivă împotriva lui Kuhn.

Forțată inițial să se retragă, armata română a reluat, în cele din urmă, ofensiva și în mai puțin de o săptămână, i-a învins pe unguri. Maria jubila. ”Bela Kuhn, spunea ea, ne-a făcut jocul și ne-a dat o mare șansă. Ne-am întărit mai mult prin această acțiune pe cont propriu decât prin așa-zisul ajutor care ni se dădea bombănind de către așa-numiții noștri prieteni… Suntem singurii care avem încă armata mobilizată”.

În timp ce Kuhn și câțiva dintre susținătoriă săi au fugit la Viena, românii au ocupat Budapesta, ignorând avalanșa de proteste și amenințări de la Paris și, lăsați de capul lor, au rechiziționat tot ce se putea transporta – porumb, furaje, vite, motoare, vagoane. Brătianu, care ar fi putut controla situația, nu a făcut niciun efort pentru a tempera comportamentul ostașilor săi.

”Armata română, scria Herbert Hoover, pe atunci șeful administrației americane de ajutor umanitar, a luat ”tot ce putea fi dus din ceea ce strânsese Bela Kuhn”, recunoscând, totuși, că soldații români aveau, ”în morala proprie estului Europei, o oarecare justificare”. În timpul ocupației, Puterile Centrale luaseră din România 2,5 milioane de tone de grâu, un milion tone de țiței, sute de mii de capete de vite, peste o mie de mașini, precum și dotările fabricilor, ca să nu mai vorbim despre valorile din casele particulare jefuite. Cererile României de a i se acorda despăgubiri și restituiri de proprietate, așa cum primise Franța, au fost refuzate și, în consecință, date fiind împrejurările, ei au luat ce au vrut, în timp ce Consiliul Suprem, neputincios, amenința cu excluderea României din rândurile națiunilor Aliate.

Alegerile desfășurate ulterior, conform reformelor din 1917, au adus la putere Partidul Național, care depusese liste de candidați numai din Transilvania. Totuși, acesta nu a izbutit să obțină majoritatea.

Astfel, la 25 noiembrie s-a încheiat un acord de colaborare pentru constituirea unui bloc parlamentar și, peste numai câteva zile, a fost alcătuit noul guvern, sub conducerea lui Alexandru Vaida Voievod, vicepreședintele PNR.

Deși Vaida-Voievod aparținea Partidului Național, el făcuse parte, la Conferința de Pace, din delegația condusă de Brătianu și se putea conta că va urma politica predecesorului său. Pe de altă parte, Iuliu Maniu, declinase oferta de a continua negocierile, pretextând că nu cunoaște îndeajuns de bine limba franceză. În realitate, el nu dorea să-și lege numele de semnarea tratatului cu Austria care conținea unele clauze menite să faciliteze amestecul Marilor Puteri în treburile interne ale României.

La 6 decembrie membrii noului cabinet depuneau jurământul și, în aceeași zi, noul prim ministru telegrafia delegatului României, generalul Constantin Coandă, autorizându-l să semneze Tratatul cu Austria.

Misiunea lui Vaida-Voievod a fost facilitată de faptul că delegația americană se grăbea să plece acasă. Astfel, pînă în cele din urmă, câștigul final al României cuprindea întreaga Transilvanie, aproape întreaga Bucovină, Basarabia, Dobrogea de sud și două treimi din Banat. Suprafața țării aproape că s-a dublat, iar populația a crescut cu peste 100%, România devenind astfel, ca întindere, a cincea țară din Europa, după Franța, Spania, Germania și Polonia.

Din nefericire, ne cunoaștem foarte puțin istoria, puternic ideologizată în anii comunismului și inadmisibil mistificată ulterior, de tot soiul de pescuitori în apele tulburi ale perioadei postdecembriste. O stare de fapt cu efecte dintre cele mai perverse, pentru că societatea românească actuală continuă să poarte în sine disensiuni vechi, suferind de pe urma litigiilor neînțelese și, pe cale de consecință nerezolvate, ale epocilor anterioare.

Marea Unire aducea împreună români ale căror destine fuseseră separate cu multă vreme în urmă, care au suportat influențe diferite și au evoluat separat, dezvoltând astfel concepții și strategii de apărare caracteristice. Așa stând lucrurile, era inevitabil ca după Unire să apară neînțelegeri, atât în rândurile elitei politice și culturale, cât și la nivelul oamenilor obișnuiți. Să nu uităm, însă, că generatoare de discordie pot fi și metehnele general umane, răspândite în egală măsură, la toate nivelele și indiferent de așezarea geografică.

Pentru că în ultima perioadă se vorbește peste măsură despre neajunsurile și scăderile ”regățenilor”, precum și pentru că recentul curent al ”demitizării istoriei” afectează numai anumite personalități și evenimente ale istoriei noastre, restul rămânând, ca prin minune, neatinse, poate fi instructivă cunoașterea opiniilor unui gazetar și om politic ardelean, contemporan cu Marea Unire și a cărui contribuție la istoria acesteia a fost pe nedrept uitată. Este vorba despre Ioan Rusu Abrudeanu, despre care cititorii noștri își amintesc că am mai vorbit și cu alte prilejuri.

Acesta scrie pe îndelete despre ”foamea milenară” a majorității politicienilor ardeleni, precum și despre una dintre cele mai ”febrile activități” ale acestora în România reîntregită, anume ”căpătuiala” și nepotismul.

Astfel, nepotul lui Iuliu Maniu, Romulus Boilă, ”până la sfârșitul anului 1918 un modest avocățel pe lângă judecătoria de ocol din orășelul Dicio-Sân-Mărtin, județul Târnava Mică”, ”a fost bombardat membru în Consiliul Dirigent, adică ministru la resortul alimentării; alt nepot, dr. Erdelyi, a fost trimis la Budapesta ca un fel de comisar al poporului ardelean, iar nepoții dr. Ionel Pop, Iuliu Coroianu, dr. Zaharia Boilă etc., deputați sau senatori în primul Parlament al României Mari”.

De asemenea, pentru perioada cât a funcționat în capitala Ungariei, nepotul Erdelyi ”a fost înscris, grație celuilalt nepot, ” Romulus Boilă, Președintele Consiliului de Administrație al Casei Pensiilor, fără niciun drept, printre pensionarii statului român, cu 18 000 de lei pe lună”, ”egal, dacă nu chiar mai mult decât e cuantumul pensiei unui general român, care a luptat și s-a jertfit pe front pentru înfăptuirea României Mari”.

Și tot Romulus Boilă, din calitatea de vicepreședinte al Senatului și Președinte al Consiliului de Administrație din Direcția Generală a Casei Pensiilor, ” a luat în brațe, cu o îndrăzneală criminală, cauza pierdută în fața tuturor guvernelor românești și a Ligei Națiunilor, a celor 25 000 de funcționari unguri, care au refuzat să depună jurământul de credință statului român, acordându-le pensii de sute de milioane pe an, din vistieria secătuită a României Mari, în detrimentul pensionarilor și invalizilor de război români care, când și-au cerut și ei îmbunătățirea soartei, în ziua de 11 aprilie 1930, unchiul Maniu și ministrul său de interne Alexandru Vaida au găsit că este patriotic să-i ude cu pompele pompierilor și să-i bată.”

Presa maghiară de pe atunci, și anume ziarul A vilag, relevase, de altfel, faptul că, pledând într-un proces în fața tribunalului de la Budapesta, cu câteva zile înainte de intrarea României în război, nepotul Erdleyi simțise nevoia, ”nesilit de nimeni, să se recomande atențiunii șovinismului maghiar declarând că el va împușca pe primul soldat român care va îndrăzni să treacă Carpații!”

Tot de la Rusu Abrudeanu aflăm că ”întreaga magistratură ardeleană a fost împănată” de noul ministru al Justiției ardelene, Emil Hățeganu, fiu de protopop ”unit” și, pînă la înfăptuirea Unirii un modest judecător la tribunalul din Cluj, ”cu o mulțime de elemente de ritul unit al Blajului, în dauna ortodocșilor”, care erau majoritari.

Și, totodată, imediat după instituirea Consiliului Dirigent, a început ”dansul permiselor”, ”care a compromis repede această formă de guvernare, ieșită din concepția d-lui Maniu și acordată ca o răsplată de consolare pentru căderea ideii autonomiei Ardealului în Marea Adunare de la Alba Iulia. Eliberarea permiselor rentabile se făcea de Resortul Alimentării de sub conducerea nepotului Romulus Boilă, care avea ca secretar general pe un avocat din Lipova, cu numele C. Misici, botezat apoi Permisici, grație ocupatiei frauduloase, la care se deda”. Astfel încât, la lichidarea Consiliului Dirigent, nepotul Romulus Boilă era deja fericitul posesor al unui măreț palat în inima Clujului.”

Același autor ne atrage atenția asupra modului în care s-a procedat la recrutarea profesorilor de la Facultatea de Drept din Cluj, ”o rușine și o adevărată primejdie națională”. ”La început, în 1919, scrie Rusu Abrudeanu, ”toți profesorii numiți – șapte la număr – erau avocați mediocri, fără clientelă și unii dintre ei chiar fără să știe a vorbi bine limba românească, și, pe deasupra, toți uniți. Iată-le numele: nepotul Romul Boilă, Cassiu Maniu, fratele d-lui Iuliu Maniu, Victor Onișor, Camil Negrea, Petru Poruțiu, Traian Pop și Emil Hățegan.”

Totodată, ”o mare parte dintre canonicii Blajului s-au lansat chiar în politica militantă, făcându-se agenții propagandei împotriva regățenilor ortodocși și balcanizați, descinzând și în arena bătăliilor electorale, numai și numai pentru a pune pe roate carul politic al d-lui Maniu care, la rândul lui, era obligat să sprijinească, în toate împrejurările, unitismul, recte catolicismul, și pe toți apostolii săi, mari și mici”.

Motivele pentru care s-au întâmplat toate acestea țin de o altă discuție.

Ura nutrită de Romulus Boilă față de ”regățeni”, ca și alergătura lui desfrânată după o cât mai grabnică îmbogățire au sfârșit prin a crea, în Transilvania, o nouă stare de spirit maladivă, căreia condeiul lui Al Kirițescu, redactor pe vremea aceea al Cuvântului, i-a găsit denumirea plastică de… boilism. Iată ce scria Kirițescu: ”Boilismul? Confiscarea întregii vieți ardelene de către o familie, care uzând și abuzând de numele și autoritatea șefului său prin alianță, a introdus peste Carpați o adevărată dictatură, s-a substituit autorităților de stat în exercițiul lor funcțional, a tăiat orice legătură între acestea și Centru, iar la București, plasându-se în unici și aroganți reprezentanți ai Ardealului, au prins în mâinile lor toate firele conducătoare, au pus stăpânire violentă pe toate posturile de contact între Capitală și Cluj. Nicio acțiune, nicio inițiativă nu deveneau operante dacă nu erau controlate, verificate, aprobate de familia Boilă. Un soi de for suprem, lucrând pe deasupra guvernului, a Parlamentului, a ministerelor, organizând Ardealul ca pe un teritoriu cucerit, pentru căpătuirea neamurilor și a oamenilor de casă, pentru exploatarea până la bestialitate a tuturor posibilităților de înavuțire personală. Administrație, autoritate constituită, totul a fost ignorat, molestat, paralizat de acești noi dispensatori ai destinelor ardelene, în fața cărora dreptatea, morala, cuviința și rușinea nu mai aveau niciun sens și niciun profil. Sistem politico-electoral imitat și agravat prin doi factori noi: regionalismul și ura confesională. Persecțiune împotriva elementelor regățene aflătoare în Ardeal, străduința de a ridica biserica unită în adversară a ortodoxiei ardelene și prin aceasta a confesiunei dominante în stat. Instrumente de dominare și șantaj, transportate de pe terenul contingențelor materiale pe acela al echilibrului forțelor componente ale națiunii, ajungând până la agitarea celor mai importante probleme ale spiritualității românești. În lumina aceasta, boilismul, cu toate nuanțele, aderențele, complicitățile lui, înfățișează o adevărată conspirație împotriva colectivității românești, o mafie de sabotare a tuturor sforțărilor de consolidare națională, un cartuș de dinamită așezat la temelia statului reîntregit.”

Va urma

Citește și Războiul din culise. România la Conferința de Pace de la Paris (VI)

Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Ioan Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului față de sufletul Vechiului Regat, fapte, documente și facsimile