Despre mituri și adevăruri cu Gabor Mate
Am primit Mitul normalității a lui Gabor Mate, într-un decembrie, de ziua mea. Mă bucur de o carte primită în dar, oricând. De data asta m-am bucurat și mai mult de o carte altfel. Așadar mi-am luat timpul necesar să o citesc ca pe un curs din care să învăț ceva. Am subliniat, am adnotat. Când am terminat de citit, înainte să spun ceva despre ea, am așteptat un pic să mi se așeze impresiile.
Et voilà!
Având privilegiul unei vârste respectabile alături de experiența profesională de o viață și notorietatea dată de aceasta, Gabor Mate este o voce care are toate șansele să fie ascultată. Să deschidă minți. La nivel individual și de grup. Poate un grup relativ restrâns la început pentru că trebuie să poți înțelege la ce se referă și să vrei să faci o schimbare. Mai întâi cu propria persoană, mai departe, cum se poate. Pentru că în ceea ce privește cultura toxică pe care o descrie și în care trăim cu toții, istoria se repetă. Nu e prima oară când omenirea ajunge într-un punct în care aproape se autodistruge. În societatea modernă în care se pune presiune pe tine, din exterior și din propriul interior, rezultatul fiind un nivel de stress crescut, la care se mai adaugă și traume diverse de la cele transgeneraționale la cele personale( sau chiar o combinație dintre ele) e greu să-ți găsești propriul echilibru. E greu să accepți că armonia este un cerc format din dualitatea bine-rău, frumos-urât, ușor – greu, pozitiv -negativ. Poate că în teorie e mai simplu. Practica și viața de zi cu zi ne contrazic de multe ori. Nu întotdeauna știi unde să te oprești în a transmite generației următoare ” rana ” primită sau dobândită, pe care habar nu ai cum să ți-o vindeci. Rețetele de parenting nu funcționează ca în cărți. Încerci să
faci ce ai văzut, ce ai învățat, te străduiești să te adaptezi la cerințele mediului și societății în care exiști făcând eforturi care te consumă emoțional și fizic. Când toate astea ajung să te copleșească, în dorința de a „împăca și capra și varza” se ajunge la îmbolnăvire. Dacă ignorăm ce ni se întâmplă, facem doar ce trebuie sau credem că trebuie (și e „normal” să fie așa), reprimând ceea ce simțim ca normalul nostru, avem toate șansele să devenim pacienți.
Ar fi extraordinar să prevenim în loc să fie nevoie să ne vindecăm, atâta doar că până nu ne dăm cu capul de pragul de sus sau nu ne deschide cineva ochii, nu facem nimic.
Procesul de vindecare poate fi unul lung dar el începe, după cum spune Gabor Mate, în momentul în care recunoaștem propria suferință și suferința care există în lume. Urmează apoi împăcarea cu trecutul( care oricum nu poate fi schimbat), acceptarea circumstanțelor care au condus la acea suferință și iertarea ( de sine și a celorlalți).
” Nimeni nu trebuie să fie perfect, nici să exercite o compasiune de sfânt, nici să atingă cine știe ce punct de referință emoțional sau spiritual înainte de a putea spune că suntem pe calea vindecării. Avem nevoie doar de disponibilitatea de a participa la orice proces care vrea să se desfășoare în noi, astfel încât vindecarea să se producă în mod natural” spune autorul.
In concluzie, dacă vreți să începeți „trezirea la a vedea cine suntem și cine nu suntem, [ …] la a vedea ce corpul nostru exprimă și la a vedea ce mintea noastră reprimă […] mai ales la a vedea decalajul dintre ceea ce esența noastră ne cere și ceea ce ‘ normalitatea ‘ ne-a impus” vă recomand să vă faceți timp pentru a studia această carte pentru că
Om cu Om se schimba Lumea.
