James W. Carden
Erevan – Pe vârful unui deal înalt, chiar la vest de vechiul oraș Erevan, se înalță un monument majestuos și impresionant, care comemorează genocidul din anul 1915, a 1,5 milioane de armeni aparținători Imperiului Otoman. Astăzi, lumea armenească se confruntă, din nou, cu încercări tragice. Luna trecută, într-o muțenie internațională aproape deplină, Azerbaidjan, cel mai apropiat aliat al Turciei în regiune, și-a atins în sfârșit mult doritul obiectiv de a descotorosi Nagorno-Karabach de o străveche comunitate creștină – după o blocadă de nouă luni, timp în care cei 120000 de locuitori ai enclavei au fost lipsiți de alimente, medicamente și combustibili.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Raphael Lemkin, un profesor de drept și refugiat din Europa ocupată de naziști, printr-un uriaș efort de voință, a gândit, a scris și a făcut lobby la Națiunile Unite pentru adoptarea Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid. Lemkin, care a inventat el însuși termenul de genocid, l-a definit ca pe ”un plan coordonat care vizează distrugerea bazelor fundamentale ale vieții unui grup național, în scopul anihilării acestuia”.
Armenii din Nagorno-Karabah au fost, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, victimele genocidului înfăptuit de dictatorul islamist Ilham Aliyev. Și, deși barbaria a fost îndepărtată din mințile factorilor de decizie de la Washington de evenimentele de ultimă oră din Gaza, candidatul speranță al republicanilor, Vivek Ramaswamy, a fost unul dintre puținii candidați la președinție care a recunoscut că la Nagorno-Karabakh a avut loc ”probabil cea mai bagatelizată atrocitate din lume”.
Și nu fără temei: administrația Biden, distrasă de diversele sale proiecte în străinătate, inclusiv finanțarea și supravegherea războiului din Ucraina, împotriva Rusiei deținătoare de armament nuclear și, mai recent, susținătoare a războiului izraelian din Gaza, a făcut doar câteva declarații puternice și… nimic altceva.
Dar, se pare că se vor mai petrece și alte nenorociri în Armenia – iar Occidentul pare foarte puțin interesat de preîntâmpinarea acestora.
Următoarea țintă a lui Aliyev este, probabil, provincia armeană sudică Syunik care, dacă ar fi luată cu forța, așa cum pare a fi planul, ar crea un coridor terestru (cunoscut și sub numele de Coridorul Zangezur) care ar lega Azerbaidjanul propriu-zis de enclava sa vestică Nakhcivan. Nakhcivan se învecinează cu Turcia și astfel s-ar putea crea o legătură profitabilă între cei doi aliați.
Azerbaidjanul și puternicul său patron turc nu fac, de altfel, niciun secret din planul lor de a invada și anexa o bucată din teritoriul suveran armean. În decembrie 2022, Aliyev a proclamat categoric că ”Armenia de astăzi este țara noastră”. În lunile care au urmat el a continuat declarând că ”vom implementa coridorul Zangezur, indiferent dacă Armeniei îi place sau nu asta.” La rândul său, islamistul Erdogan, patronul lui Aliyev, a apreciat purificarea etnică, descriind-o drept ”o operațiune” care a fost ”finalizată într-o scurtă perioadă de timp, cu maximă sensibilitate față de drepturile civililor”.
Lucrurile sunt deja în curs. Beneficiind de un val de venituri din petrol, Azerbaidjanul, care a sporit cheltuielile de apărare la 3,1 miliarde de dolari, avansează în mod constant și nu neapărat pe furiș peste granița de est a Armeniei.
În orice caz, se pare că o vor rezolva la momentul potrivit. De ce?
După cum a explicat recent Luis Moreno-Ocampo, primul procuror șef al Curții Penale Internaționale, Azerbaidjanul este un aliat al Occidentului împotriva Iranului, oferă energie Europei și cheltuiește milioane pe arme israeliene sofisticate. Dar toate astea nu ar trebui să scutească lumea de responsabilitatea de a opri ceea ce se întâmlă sub ochii ei: genocidul armean din 2023.
De parcă toate astea nu ar fi de ajuns, Armenia a fost blestemată cu un conducător poltron susținut de Soros, pe numele său Nikol Pashinyan. Pashinyan, care a ocupat funcția de prim ministru din 2018, pare a avea niște talente întru totul opuse acelora ale regelui Midas. In decursul a numai cinci ani, el a izbutit să înstrăineze principalul susținător al țării sale, marea putere Rusia, demonstrând, totodată, slăbiciune față de vecinii revanșiști ai Armeniei, ceea ce a dus la pierderea Nagorno-Karabah și, foarte probabil, vor urma și altele. Dr. Pietro Sharakrian, bursier postdoctoral la Școala Superioară de Economie din Sankt Petersburg, a spus–o categoric: ”Președinția lui Pashinyan a fost un dezastru pentru poporul armean”.
Și mai îngrijorător, în cazul în care Azerbaidjanul ajunge în Syunik, există posibilitatea unui război regional de mai mare amploare. Iranul și-a exprimat deja opoziția față de o asemenea mișcare, iar dacă rușii își vor încheia războiul din Ucraina, există, de asemenea, posibilitatea să intervină la rândul lor. Așadar, nu ar trebui să excludem eventualitatea unei coliziuni care ar putea implica principalii jucători ai regiunii: Rusia, Iranul și Turcia.
Din păcate, crudele vicisitudini ale istoriei și politicii îndurate de Armenia nu s-au încheiat încă.
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
Sursa: aici
James W. Carden este jurnalist și fost consilier al Departamentului de Stat SUA
