Artiști plastici români contemporani - Azi George Păunescu

„Nu este greu să faci o operă de artă, este greu să te pui în starea de a o face.” (Maestrul George Paunescu)

Întrerupem dicuția noastră despre Camille Corot, pe care o vom relua în săptămâna viitoare, pentru a începe o serie de articole despre artistii plastici romani contemporani. O începem azi cu pictorul George Păunescu pentru a vă prezenta în timp real expoziția acestuia de la Veneția. Iată afișul expoziției…

Scurtă biografie. George Păunescu a studiat pictura monumentală la Universitatea Națională de Artă din București, este membru al Filialei Pictură a Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Asociaţiei Internaţionale de Arte Plastice (ICAA/AIAP). Este conferenţiar universitar titular la Universitatea Bucureşti – Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secţia Artă Sacră. Din 2022 este abilitat pentru conducere de doctorat.

Perioada 2000-2001, de specializare în pictură murală antică la „Pontificio Instituto di Archeologia Cristiana”, Roma, Italia, i-au marcat decisiv atât activitatea artistică (pictură de şevalet, pictură murală, mozaic, restaurare pictură murală de epocă), cât și networking-ul profesional (expoziții, schimburi profesionale etc). Lucrările sale se găsesc în colecţii publice și private, inclusiv muzee din Italia, România și alte țări; o lucrare unde este reprezentată o imagine cu Veneţia, Podul Rialto a fost achiziţionată de către Casa Regală şi se află în trenul regal. Artistul are o bogată activitate expozițională, lucrările sale fiind prezentate frecvent în expoziții personale și în majoritatea manifestărilor expoziționale colective ale Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Să vedem câteva picturi ale artistului…

Iată ce scria criticul Ioan Iovan despre pictorul George Paunescu: „O vocaţie a peisajului natural: Un autentic simţ al peisajului natural, dovedit de artişti precum George Păunescu, arată convingător că filonul originar al picturii româneşti, cel început de Nicolae Grigorescu şi Ioan Andreescu, este încă valabil şi este încă fertil. În pictura pe care o practică, George Păunescu respectă cele două direcţii, grigoresciană circumscrisă pitorescului şi regimului diurn şi cea andrenesciană, aparţinând melancoliei şi regimului crepuscular, dar le combină şi realizează o simeză prin care dă curs unui timp luminos şi cald al după-amiezilor de vară. Chiar dacă, uneori, pictează şi iarna, predomină peisajul estival, cel al bucuriilor, al sevelor vii care pulsează mustos în lucruri, împlinit cu vagi presimţiri ale serii care va veni şi ale toamnei care se anunţă prin tonalitatea luminii.”

Deoarece pictorul George Păunescu este un pictor contemporan, am avut posibilitatea să vorbim cu acesta despre picturile sale chiar în expoziție. Vom reproduce câteva din ideile pictorului….

Bună seara, maestre Păunescu! Sunteți la Veneția cu o expoziție. Am văzut că expoziția, are teme locale și că majoritatea tablourilor din expoziție sunt peisaje din Veneția și am fi vrut să vă întrebăm de ce ați pictat atât de multe peisaje cu Veneția?

Pentru că iubesc Veneția. În urmă cu 20 de ani, când am făcut prima vizită, in calitatea de bursier la Roma la Institutul Pontifical de Arheologie Creștină, am fost profund impresionat. Am venit cu trenul de la Roma la Veneția și parcă am intrat într-un spațiu ireal. Sincer vă spun am stat cinci zile, mă plimbam și zi și noapte, nu mai era nimeni pe stradă, îmi era aproape frică, dar era o încântare. Atunci mi-am făcut primele documentații. Nu existau aparate digitale și am făcut și multe schițe. Asta îmi era mai la îndemână, mai ales ca bursier, cu banii destul de restrânși și chiar, nu știu, m-a și transformat așa ca om, ca artist. Și am lucrat foarte mult în acea perioadă și pe mine nostalgia asta a Italiei m-a marcat. Era normal ca în Italia să vin cu lucrari legate de Veneția.

Un spațiu cultural cu totul deosebit. V-am întrebat și pentru că, am vazut in alte lucrări ale dumneavoastră, că sunteți un artist care continuă tradiția peisagistică a picturii românești a unor mari maeștri și am văzut și peisaj citadin, dar am văzut mai rar o asemenea exuberanță și libertate ca cea pe care o aveți în picturile citadine care reprezintă Veneția. Am înțeles că iubiți acest loc, dar acel sentiment pe care-l aveți în peisaje cum de ați reușit să-l redați și aici?

Este vorba și de experiență. Eu sunt format de o școală de artă de la o vârstă fragedă. La 11 ani am pornit pe acest drum. În clasa a V-a am mers la Liceul de Artă din Craiova și mă uitam la maeștrii mei ca la niște zei, când vedeam expozițiile Uniunii Artiștilor Plastici din zonă. Noi făceam excursii la București unde vizitam Institutul de Artă Grigorescu și muzee. Iar în acest context m-a preocupat foarte mult și modelajul, cultura, studiul formei. Asta a făcut ca în lucrările mele să simt spațiul, aproape că îți vine să bagi mâna pe după lucrare, pe după copac, pe după obiectele pe care le pictez. Pentru mine nu a face un lucru corect este important, cât a-l integra într-un spațiu, a crea acea atmosferă.

Asta transpare în mod clar din picturile dumneavoastră, care sunt la limita dintre realism și greu de spus neoimpresionist, expresionism.

Asta voiam și eu să vă spun. Pentru că eu am avut și ocazia să călătoresc în mai multe rânduri în Franța, pe mine m-a marcat și impresionismul francez.

Se simte, se vede lumina din lucrările dumneavoastră.

Până la urmă ăsta este și rostul picturii, să te întoarcă înapoi. Te-ai uitat… Am văzut foarte multe lucruri… Și asta vorbesc și cu studenții mei, sunt lucrări care sunt conforme regulilor picturii, nu ai de ce să te legi, dar nici prea multe lucruri nu-ți spun. De ce? Pentru că lipsește acea tensiune, acea nebunie a artistului. Pentru că eu consider că nu e greu să faci o lucrare, vorbesc pentru un profesionist care știe ce are de făcut, nu este greu să faci o operă de artă, este greu să te pui în starea de a o face. Momentul ăla dacă l-ai prins, acela e benefic.

O coincidență fericită face ca expoziția să se desfășoare în timpul carnavalului de la Veneția…

Să vedem însă picturile…

Tot criticul Ioan Iovan : “Priveliştile urbane, când apar, deţin, la fel, savori şi spectaculozităţi de formă convenite cromatic şi conservate în aceeaşi dominantă constantă şi blândă. Formele îşi joacă luminile în culori mişcate, întro scăzută fierbere tonală. Jocul de lumini şi umbre întreţine vie dinamica oricărui câmp vizual. Casele, străzile, pieţele, podurile reflexele se grăbesc să-şi ofere formele, dar o fac deschis, aproape pierzându-şi contururile în jubilaţii coloristice.”