Biserica din Băicoi
Primul proiect de mare anvergură executat de Nicolae Grigorescu după terminarea uceniciei la atelierul pictorului Anton Chladek, au fost icoanele de la biserica din Băicoi. Aceasta era ctitoria principesei Cleopatra Trubețkoi, soția prințului Serghei Petrovici Trubețkoi, care a fost nepotul țarului Nicolae I al Rusiei. Ea a fost nepoata domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica și fiica lui Dumitrache Ghica. Execuția lucrărilor la biserica din Băicoi este datată în anul 1853. În ziua de astăzi, mai există șase icoane de mari dimensiuni așezate după unele transformări ale edificiului, în pronaos, în dreptul stâlpilor care desparte naosul de pronaos. De asemenea mai sunt unsprezece prăznicare (icoane pe care le sărută credincioșii când merg la altar și când ies din biserică, înaintea miruitului) pictate pe ambele fețe, adică un total de douăzeci și două de compoziții care înfățișează marile sărbători ortodoxe precum și chipuri de sfinți. Semnătura lui Nicolae Grigorescu și data execuției, anul 1853, se pot citi pe icoana care-l înfățișează pe Sfântul Gheorghe.
Icoana Evanghelistului Matei de la biserica din Băicoi – 1853
George Oprescu, arată că picturile au fost terminate în anul 1853, când Nicolae Grigorescu avea doar… cincisprezece ani. Se consideră că această stare de fapt, ca un copil la vârsta de paisprezece ani să primească și să realizeze un proiect de o mare anvergură, denotă o precocitate ieșită din comun atât în România cât și în întreaga istorie a picturii.
Cele șase icoane de mari dimensiuni de la Băicoi înfățișează sfinți reprezentați în picioare ca în catapeteasma de mai târziu de la Agapia. Astfel, sunt pictați Sfântul Gheorghe tânăr soldat, Maica Domnului, Evanghelistul Matei, Sfinții Constantin și Elena, Isus ca împărat în mijlocul heruvimilor și Ioan Botezătorul cu aripi. Trupurile sfinților sunt înfățișate fie în cadrul unor peisaje foarte sumar tratate prin tușe îndrăznețe: o ruină, câte un pom, ierburi, fie într-un spațiu nedeterminat. Din toate aceste icoane transpare înclinarea artistului de a da curs stilului. Neoclasicismul putea fi un progres important pentru zugravii care urmau calea tradițională a picturii religioase ortodoxe, așa cum era ea la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar Nicolae Grigorescu se formase sub îndrumarea unui artist școlit în Apus .
În icoanele cele mari de la Băicoi, desenul învinge toate dificultățile, Sfântul Gheorghe este realizat cu mare pricepere, costumul îi îmbracă strâns formele, mușchii și inserția picioarelor, anatomia generală, au fost realizate cu mare exactitate.
Icoana Sfântului Gheorghe de la biserica din Băicoi – 1853
Icoanele de la Băicoi ca Sfinții Constantin și Elena, Evanghelistul Matei și Isus împărat au anunțat, de fapt, coloristul de mai târziu.
Icoana Bunavestire de la biserica din Băicoi – 1853
Dacă icoanele mari au impus reguli care să răspundă unor exigențe , prăznicarele i-au redat libertatea. George Oprescu arată că pentru temele mai complicate, Grigorescu s-ar fi inspirat din unele cărți cu imagini. Acest lucru se vede în scenele pe care le-a realizat în Nașterea Fecioarei, Bunavestire, Botezul, Învierea și Prezentarea la templu. În toate prăznicarele se poate vedea o stăpânire surprinzătoare a penelului într-o pastă onctuoasă și o dâră de culoare ce pare să circule singură, într-un mod de necrezut pentru un tânăr de paisprezece ani. Acest procedeu se va regăsi de-a lungul întregii perioade în care Grigorescu a desfășurat activitatea de pictor religios. Icoanele de Băicoi au fost rodul unor descoperiri relativ recente, în ultimele decenii ale jumătății secolului al XX-lea, și ele au reprezentat elemente esențiale în înțelegerea evoluției lui Grigorescu ca pictor religios. Nu se cunosc lucrări realizate mai devreme de anul 1853. Aceste icoane de la Băicoi dau o imagine completă asupra problemelor cu care s-a confruntat artistul-copil și mai ales cum a decis el să le rezolve. De remarcat că în tot ce a realizat Grigorescu pe tărâmul picturii religioase, analiștii nu au găsit elemente de credință mistică.
Toate icoanele și prăznicarele de la Băicoi au fost executate în tehnica uleiului.
Mănăstirea Căldărușani
În perioada 1854-1855 Nicolae Grigorescu a pictat în două rânduri la Mănăstirea Căldărușani. Artistul a locuit aici și a fost ucenicul meșterului zugrav Evghenie Lazăr. Mănăstirea a trecut prin două mari incidente: un incendiu și cutremurul din anul 1940 care a ruinat-o în mod semnificativ. S-au păstrat doar câteva icoane din catapeteasma bisericii și compoziția de mari dimensiuni pictată pe lemn Izvorul Tămăduirii, care a părăsit aghiasmatarul mănăstirii și a fost dusă la Muzeul Kalinderu și mai apoi la Muzeul Național de Artă al României.
În anul 1961 mănăstirea mai avea doar zece icoane realizate de Nicolae Grigorescu. Ele erau păstrate în muzeul mănăstirii. Două din ele erau semnate și datate: Încoronarea Fecioarei (1855) și Sfinții Gheorghe și Dimitrie (1854).
Sfinții Gheorghe și Dimitrie
Celelalte icoane, din cele zece, șapte au fost identificate de George Oprescu în urma unei analize comparative amănunțite: Sfinții Gheorghe și Dimitrie (1854); Sfânta Treime și Încoronarea Fecioarei (1855); Iisus Hristos, Dreptul Judecător; Sfinții Împărați Constantin și Elena; Izvorul Tămăduirii; Iisus și Femeia samarineancă; Sfinții Stelian, Ștefan și Pantelimon.
Iată câteva din icoanele pictate de Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Căldărușani
Isus învățător
Sfinții Constantin și Elena
Sfântul Ștefan
În anul 1856, Nicolae Grigorescu a pictat icoana Duminica tuturor sfinților comandată de breasla băcăuanilor bucureșteni „… cu silința și osteneala dumnealui Zane Rolovici, starostea, și a epitropilor dumnealor Teodor Gheorghiu și Petre Fote”. Icoana este semnată și datată în ziua de 25 februarie 1856 și a fost realizată înainte sau în timpul primului an al lucrărilor de la Mănăstirea Zamfira. Aceasta este o icoană de mari dimensiuni.
Duminica tuturor sfinților
Duminica tuturor sfinților este una din icoanele care ocupă un rol important în producția religioasă a lui Nicolae Grigorescu și în evoluția sa ca iconar. Ea se remarcă printr-un desen mai precis și mai îngrijit decât cel folosit în lucrările precedente. Cromatica este judicios aleasă, luminoasă și armonizată în chipul cel mai fericit, asemănătoare cu cele mai bune icoane de la Căldărușani. Oricine analizează chipurile zugrăvite, constată grija artistului de a crea ființe vii. În această icoană transpare preocuparea pictorului de a se apropia de realitate în efortul său de a crea o artă în sine și de a se desprinde din rândul iconarilor obișnuiți.
Mănăstirea Zamfira
„Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albastri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii”… „Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Și nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe șchele” ….”da’ când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”
—Alexandru Vlahuță: Pictorul Grigorescu
Iconostasul de la Zamfira
În anul 1856, Nicolae Grigorescu a primit comanda pentru executarea picturilor murale de la Mănăstirea Zamfira. Cu toate că între pictura de icoane și cea murală există diferențe notabile în modul de abordare, analiștii operei sale au considerat că ținând cont de ceea ce a realizat la biserica din Băicoi, Mănăstirea Căldărușani și în alte icoane pe care le-a făcut, el era singurul care putea executa o asemenea comandă, surclasându-i pe Constantin Lecca, Anton Chladek sau Gheorghe Tattarescu, ceea ce s-a și întâmplat.
Contractul pentru pictarea bisericii Mănăstirii Zamfira, încheiat între Nicolae Grigorescu și arhimandritul Eftimie, starețul Schitului Ghighiu, a rămas posterității ca document de incontestabilă valoare istorică. El a fost semnat în ziua de 16 iulie 1856. Contractul a clarificat și dispunerea scenelor religioase pe diferitele părți ale bisericii, precum și tehnica pe care Grigorescu trebuia s-o folosească. Există, însă, în acest document și clauze contractuale care au lăsat libertatea pictorului pentru a alege ce scene să picteze, exemplu fiind pictarea spațiilor din absidele laterale: Nașterea lui Isus și Învierea. Fiecare scenă pe care pictorul o realiza trebuia să aibă o ramă (pictată), astfel ca imaginea să dea sensul de tablou și nu de frescă. Ultimele mențiuni contractuale vorbesc despre tehnica pe care pictorul trebuia să o folosească. Astfel, Grigorescu a specificat în scris că toate icoanele tâmplei vor fi executate în ulei și că partea murală: … Mă îndatorez ca lucrul de mai sus zis a-l lucra a la fresc, silindu-mă din cât voi putea a face un lucru bun. Printr-o astfel de exprimare se poate înțelege că Nicolae nu era în largul său cu tehnica a la fresc.
Pictura murală de la Mănăstirea Zamfira
Cum tradiția pictării bisericilor ortodoxe considera fresca fiind cea mai nimerită pentru reprezentările religioase Mulți preoți erau de părere că ea este singurul procedeu care trebuie folosit la decorarea bisericilor. Abordarea unei fresce presupune o experiență îndelungată pentru a asigura durabilitate, luminozitate și o intensitate a tonurilor corespunzătoare. Nicolae Grigorescu a obținut, însă, o derogare la execuție, derogare care stipula faptul că putea să realizeze chipurile și mâinile sfințiilor în tehnica uleiului, De aceea contractul specifica posibilitatea ca „… toate chipurile cele mari, care vin în natură, vor fi ulei, asemenea și coroanele…” Ca urmare a acestui melanj de tehnici fundamental diferite, ulei cu frescă, se constată o degradare a frescei până într-atât încât pe pereți nu a mai rămas decât conturul compoziției.
În anul 1906, pictorul Toma Vintilescu a primit comanda pentru restaurarea picturilor de la această biserică.Acesta nu a înțeles nimic din ce a rămas de la Grigorescu, era lipsit de cunoștințele necesare pentru a face o asemenea restaurare și ca urmare a distrus în chip barbar vechea pictură murală. Au scăpat dezastrului doar chipurile sfinților și mâinile, cele care au fost făcute de Grigorescu în tehnica uleiului. Nici pictura lui Vintilescu nu a rezistat timpului. În anul 1951 a fost delegat un alt pictor pentru restaurarea completă a picturilor murale, acesta având datoria să înlăture stratul superficial al lui Vintilescu și să scoată la lumină ceea ce a mai rămas de la Grigorescu. Pictorul Gheorghe Vânătoru, cu pricepere și pietate față de opera marelui înaintaș s-a achitat cu brio de toate responsabilitățile cu care a fost însărcinat.
Iată câteva din picturile de la Zamfira…
Deisis
Picturile de la Mănăstirea Zamfira au fost primele și ultimele pe care Grigorescu le-a realizat în tehnica frescei, tehnică care poate i-a displăcut prin regulile ei prea rigide pentru un temperament atât de tumultuos ca al lui.
Din ansamblul catapetesmei, pictat probabil în întregime de Nicolae Grigorescu, a mai rămas timpului doar icoanele împărătești și cele care sunt așezate sub acestea. Se află aici și două icoane cu episoade din viața lui Mihai Viteazul. George Oprescu crede că aceste icoane au fost pictate de Grigorescu în vederea concursului pe care dorea să-l câștige pentru o bursă de studii în străinătate.
Iată și câteva din Icoanele împărătești de la Mănăstirea Zamfira…
Sfântul Nicolae
Ioan Botezătorul
Fecioara cu Isus în brațe
Înălțarea
Epitaful, care acoperă masa altarului, folosit în procesiuni religioase doar cu ocazia Sărbătorilor Pascale, trebuie să iasă în evidență mai ales prin colorit decât printr-o precizie a desenului. Grigorescu a pus accentul în special pe vibrația puternică a tonurilor pe care le-a îmbinat genial în armonii care să fie vizibile de la distanță. Epitafului este în stilul folosit la icoanele de la Băicoi. Coloristica este intensă, cu verde, cu roșu, cu roz-violaceu, cu griuri-albăstrui și cu brunuri luminoase sau sumbre, toate așezate cu trăsături de penel energice pentru a da impresia de viață ritmului cromatic. Epitaful apare ca un ecou al trecutului, o inspirație datorată vechilor noștri iconari, pentru ultima oară în opera lui Nicolae Grigorescu. Epitaful de la Zamfira este o lucrare de mari dimensiuni realizată pe mătase albastră. Compoziția se desfășoară în jurul mormântului lui Isus aflat amplasat central în mijlocul unui peisaj sugerat de două turnuri roșiatice, unde ucenicii vor să coboare trupul răstignitului întins într-un giulgiu. Astfel, în jurul lui Isus sunt înfățișați Iosif din Arimateea, Maria lui Iosif, Ion, Fecioara Maria, Salomeea, Magdalena, Maria lui Iacob și Nicodim. Figurile sunt hieratice, fiecare din ele exprimând durerea despărțirii. Compoziția este împrumutată din iconografia ortodoxă, ea nefiind proprie lui Grigorescu. Cromatica este nuanțată, echilibrată și caldă. Ea este perfect armonizată în jurul unei palete de roșu ce-i aparține cu siguranță.
Epitaful de la Mănăstirea Zamfira – 1857
Sura datelor istorice : Wikipedia
Nu ne despărțim încă de Nicolae Grigorescu, pe care îl vom urma și la Agapia…Dar asta săptămâna viitoare…
Rubrică realizată de Cezar Corâci
