Începând cu economia șubredă și sfârșind cu numărul tot mai mare al cazurilor de criminalitate, Franța are o mulțime de probleme. Dar, judecând după evenimentele recente, guvernul pare să fie obsedat de un alt pericol, anume acela reprezentat de rețelele sociale. La începutul acestei luni, procurorii au început urmărirea penală a platformei X, a lui Elon Musk, acuzând interferențe străine prin manipularea algoritmilor și răspândirea conținutului ”instigator la ură”. Toate acestea au fost precedate de un raid al poliției la sediul Adunării Naționale, principalul partid de opoziție din Franța și începerea unei alte anchete dubioase privitoare la finanțarea campaniilor electorale.

Dar, cea de-A Cincea Republică este departe de a fi singura care se confruntă cu asemenea probleme. Democrația occidentală este amenințată – și nu de către ”agenții străini” sau ”populiștii de extremă dreaptă”, ci de propriile-i elite. Fie că vorbim despre Marea Britanie, Germania sau Irlanda, cenzura a devenit ceva obișnuit în Europa și nu numai, disidența este din ce în ce mai incriminată, iar sistemele juridice sunt folosite în scopul suprimării opoziției. În ultimele luni, aceste tendințe s-au amplificat, devenind adevărate atacuri directe asupra instituțiilor de bază ale guvernării democratice. În România, ca să dăm un exemplu, alegerile au fost anulate, din pricina rezultatului ”greșit”. Alte țări au în vedere măsuri similare.

În teorie, toate acestea se desfășoară în numele apărării democrației. În realitate, scopul este altul și deosebit de limpede, anume acela de a ajuta elitele conducătoare să se mențină la putere, în condițiile unei colosale prăbușiri a legitimității. Rămâne de văzut dacă vor reuși să facă acest lucru. Așadar, miza este enormă. Dacă elitele reușesc să își consolideze controlul prin mijloace din ce în ce mai autoritare, Occidentul va intra într-o nouă eră a democrației de supraveghere – o democrație doar cu numele. Dacă nu vor izbuti, și în lipsa unei alternative coerente, vidul rezultat va da naștere tuburărilor sociale, care vor genera o instabilitate și o criză sistemică tot mai mare. În orice caz, perspectivele viitorului democrației occidentale sunt sumbre.

Criticii trag semnale de alarmă, privitoare la această regresie democratică generată de elite, de ani de zile. Încă din anul 2000, politologul Colin Crouch a inventat termenul „post-democrație”, pentru a descrie faptul că, deși societățile occidentale se făleau cu zorzoanele libertății, acestea deveneau, pe zi ce trece, o mască absurdă. Alegerile, susținea Crouch, deveniseră spectacole strict controlate, orchestrate de profesioniști care operau în cadrul unui consens neoliberal comun – pro piață, pro-business, pro-globalizare – oferindu-le alegătorilor puține opțiuni în chestiunile politice sau economice fundamentale. Cetățenii, la rândul lor, jucau un rol pasiv, neajutorați în fața puterii politice și corporative. Politica, spunea Crouch, „glisează, din nou, sub controlul elitelor privilegiate, în maniera caracteristică vremurilor predemocratice”.

Crouch scria în momentul culminant al ”sfârșitului istoriei”, așa cum îl numise Francis Fukuyama. Conform spuselor politologului, sfârșitul Războiului Rece și triumful global al democrației liberale occidentale marcaseră deja „punctul final al evoluției ideologice a omenirii”. Dar răsturnările ulterioare – în special după criza financiară din 2007-2008 – au spulberat orice iluzie a opririi istoriei. Totuși, argumentul central al lui Fukuyama nu era atât că ceasul istoriei se oprise, ci că, de atunci încolo, nu va mai exista nicio provocare esențială la adresa democrației liberale și a capitalismului de piață, considerat apogeul evoluției sociale.

Pentru o vreme, predicția lui Fukuyama s-a dovedit corectă. Înfrângerea socialismului a micșorat spațiul ideologic occidental, blocând orice provocare fundamentală la adresa capitalismului și permițând apariția unui model de guvernare tehnocratic, depolitizat, susținut de consensul „TINA” (Nu există alternativă) în jurul neoliberalismului, centrat pe responsabilitatea individuală, hegemonia pieței și globalizare. Protestele de stânga, fie împotriva globalizării, fie împotriva războiului din Irak, nu au reușit să schimbe nimic din punct de vedere politic. Dimpotrivă, o mare parte a stângii de după Războiul Rece, după ce a abandonat lupta de clasă în favoarea politicii identitare liberal-cosmopolite, a devenit una dintre principalele forme legitimatoare ale unui „neoliberalism progresist” agresiv – o fuziune a pseudo-progresismului cu politicile economice neoliberale.

Între timp, din punct de vedere geopolitic, statutul de „hiperputere” le-a permis Statelor Unite să își afirme agresiv hegemonia globală, creând o „nouă ordine mondială” unipolară. Aceasta a fost susținută de schimbări economice structurale în Occident: declinul industriei manufacturiere tradiționale și contractul social fordist-keynesian fiind înlocuit de servicii, dispersia forței de muncă, precaritate și fragmentare. Majoritatea țărilor occidentale au înregistrat o scădere masivă a ocupării forței de muncă în industria prelucrătoare, ceea ce a pulverizat clasa muncitoare ca subiect politic unificat, distrugând, pe parcurs, sindicatele și alte simboluri materiale ale politicii postbelice.

Această tendință istorică a fost exacerbată de politici care vizau în mod deliberat reducerea puterii de negociere a forței de muncă (legi antisindicale, flexibilizarea pieței muncii) și promovarea consumerismului privatizat și a apatiei generalizate. Între timp, procesele decizionale au fost din ce în ce mai izolate de presiunile democratice, în principal prin cedarea prerogativelor naționale către instituții supranaționale și birocrații suprastatale precum Uniunea Europeană. Această strategie de depolitizare a democrației a dat naștere la ceea ce unii au numit „post-politică”: un regim în care spectacolul politic prosperă, dar în care alternativele sistemice la status quo-ul neoliberal nu sunt doar reprimate, ci chiar excluse. Jurnalistul american Thomas Friedman a descris pe bună dreptate regimul neoliberal post-politic ca fiind unul în care „alegerile politice se reduc la Pepsi sau Coca-Cola – variații minore într-un cadru de necontestat.

Conceptul de post-politică se intersectează inevitabil cu cel de democrație. O viziune minimalistă asupra democrației, concentrată doar pe reguli și alegeri, sugerează că aceasta a supraviețuit „sfârșitului istoriei”, deoarece instituțiile formale au persistat și, în unele cazuri, s-au extins (cum ar fi în fostele state comuniste). Cu toate acestea, democrația substanțială – adică capacitatea cetățenilor de a modela în mod activ politica guvernamentală și agenda politică – s-a erodat dramatic. Fără o alternativă sistemică, politica și democrația substanțială s-au veștejit, ceea ce a dus la scăderea prezenței la vot. S-ar putea spune că, de fapt, aceasta este caracteristica definitorie a post-democrației: în ciuda existenței alegerilor, majoritatea nu conduce nimic, cel puțin nu în sensul cauzal de a determina efectiv rezultatele politicilor. În schimb, puterea și influența sunt concentrate în mâinile unui grup mic de oameni.

Desigur, de când Crouch a diagnosticat pentru prima dată această golire a democrației din interior, lucrurile s-au înrăutățit exponențial, mai ales în urma crizei financiare. Politica postdemocratică a erei neoliberale s-a intensificat, de fapt, în anii 2010, devenind din ce în ce mai represivă și autoritară. În UE, sub pretextul reacției la criza financiară și a monedei euro, instituțiile supranaționale ale blocului comunitar (în special BCE și Comisia Europeană) și-au extins dramatic puterile, impunând statelor membre reguli bugetare și reforme structurale în afara oricărui control democratic.

Între timp, dincolo de aceste schimbări instituționale, elitele nealese au intervenit din ce în ce mai mult în procesele democratice ale statelor membre. „Lovitura de stat monetară”, din 2011, a BCE, împotriva lui Berlusconi, prin intermediul căreia banca centrală l-a forțat efectiv pe prim-ministru să părăsească funcția, făcând din înlăturarea sa o precondiție a unui sprijin suplimentar pentru obligațiunile și băncile italiene, este un bun exemplu în acest sens.

Șantajul financiar exercitat asupra guvernului grec Tsipras este un altul. Luate împreună, oricum, aceste evenimente i-au determinat pe unii observatori să sugereze că UE este un ”model post-democratic” – unul care se opune cu vehemență suveranității naționale și democrației.

Pârjolul de după criza financiară și austeritatea ulterioară, impusă de elite, au alimentat, la mijlocul anilor 2010, primele revolte anti-sistem majore ale secolului nostru: Brexit, Trump, Vestele Galbene și sentimentul de ostilitate la adresa UE, tot mai mare în Europa. Această trezire în masă a marcat parcă „sfârșitul sfârșitului istoriei”, o respingere pe scară largă a ordinii neoliberale de după Războiul Rece. Chiar și așa, aceste provocări au eșuat în cele din urmă – absorbite sau neutralizate de către sistem, prin represiune și contraofensive ideologice.

În acest sens, pandemia, dincolo de natura sa epidemiologică, poate fi interpretată ca un „eveniment structural profund”, care a accelerat această centralizare autoritară a puterii. Guvernele au umflat pericolul virusului pentru a înlătura procedurile democratice, a militariza societățile, a reprima libertățile și a implementa măsuri de control social fără precedent – înghețând politica democratică și secătuind orice urmă de energie mai rămăsese în mișcările populiste de la sfârșitul anilor 2010.

Dinamici autoritare similare au reapărut odată cu conflictul Rusia-Ucraina, establishmentul politico-mediatic denigând, cenzurând și chiar pedepsind vocile critice la adresa belicismului occidental. În urmă cu puțin peste o lună, UE, printr-o decizie șocantă și absolut fără precedent, a sancționat trei cetățeni ai UE – interzicându-le să călătorească și blcându-le conturile bancare – pentru o presupusă implicare în ”propaganda pro-rusă”.

În același timp, au apărut noi amenințări populiste la adresa ordinii stabilite, predominant din partea dreptei. Dar până acum, nici acestea nu au reușit să perturbe status quo-ul, parțial pentru că elitele din ce în ce mai nepopulare și delegitimizate ale Occidentului au apelat la forme tot mai îndrăznețe de represiune pentru a influența rezultatele electorale și a suprima aceste provocări. Cazul românesc a marcat o escaladare fatidică: elitele, susținute de NATO și UE, au anulat rezultatul alegerilor prezidențiale, interzicând candidatul populist prin acuzații nefondate de interferență a Rusiei.

Aceste evenimente semnalează o tendință tulburătoare: elitele nu se mai limitează la „gestionarea” rezultatelor electorale prin mijloace „soft” sau ascunse – manipulare media, cenzură, intervenții ale justiției, presiune economică și operațiuni de intelligence. Dimpotrivă, ele sunt din ce în ce mai dispuse să renunțe complet la structurile formale ale democrației. În retrospectivă, era „postdemocratică” a managerialismului tehnocratic descrisă de Crouch pare, prin comparație, pozitiv benignă. Acum, toată această represiune este dusă la bun sfârșit în numele apărării democrației de așa-numitele amenințări interne (populiștii) și externe (adversarii străini). Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că adevăratul său scop este consolidarea puterii elitei.

Majoritatea analizelor anti-establishment privitoare la actuala „criză a democrației” se bazează însă pe presupuneri eronate. Conform acestora, faza actuală deviază de la o normă istorică; capitalismul social-democrat postbelic a fost cu adevărat democratic; și o revenire la acesta este posibilă. Aceste presupuneri nu rezistă însă unei priviri ceva mai atente.

Democrația liberală occidentală, chiar și minimal definită ca dobândirea unui guvern reprezentativ bazat pe votul universal, este un fenomen foarte recent. Sufragiul masculin universal a apărut într-un număr limitat de țări, doar între mijlocul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Sufragiul femeilor a venit, în general, după al Doilea Război Mondial. Dreptul de vot efectiv al minorităților rasiale, cum ar fi afro-americanii, a fost recunoscut doar câteva decenii mai târziu. Pe scurt, democrația ca sufragiu universal pentru adulți, indiferent de avere, proprietate, rasă sau clasă, este foarte recent. Anterior, era domeniul exclusiv al elitelor înstărite sau se baza pe sex sau culoarea pielii.

„Democrația liberală occidentală este un fenomen foarte recent.”

În plus, așa cum am menționat mai sus, democrația este despre ceva mult mai substanțial decât simplul act de a vota. De fapt, democrația ar trebui să permită cetățenilor să influențeze direcția statului și să modeleze agenda politică în probleme fundamentale – fie că este vorba despre imigrație, politică externă sau traiectoria generală a politicii sociale și economice. Este greu de spus dacă democrația occidentală mai funcționează în acest fel. De fapt, chiar aceasta este întrebarea: credem că ”democrația reală” a murit, dar, oare, putem afirma fără putință de tăgadă că a fost cândva vie?

Pentru o perioadă relativ scurtă — aproximativ între anii ’40 și ’70 — am fost martorii unei democrații mai substanțiale decât ceea ce avem astăzi. De-a lungul acestei perioade, descrise adesea drept „epoca de aur” a capitalismului, pentru prima dată în istorie, clasele muncitoare au fost integrate în sistemele politice occidentale. Acest lucru le-a permis să obțină o influență semnificativă asupra agendei politice, ducând la o extindere substanțială a drepturilor sociale, economice și politice, într-un context de politizare crescândă a maselor. Contrastul cu perioada postpolitică este într-adevăr foarte puternic. Chiar și atunci, democrația, în sensul său substanțial, a rămas puternic îngrădită. Deși clasele conducătoare au fost forțate – sub presiunea mișcărilor populare, a Războiului Rece și a pericolul apariției tulburărilor sociale – să extindă dreptul de vot și să recunoască o serie de drepturi politice și sociale, ele nu au făcut-o de bunăvoie. Dimpotrivă, s-au temut mereu că masele ar putea reprezenta o amenințare reală la adresa ordinii sociale stabilite – că muncitorii ar putea folosi democrația pentru a răsturna relațiile de putere existente. Prin urmare, odată cu concesiile economice, elitele occidentale au restricționat și participarea democratică în diverse moduri. Sistemele constituționale moderne – inclusiv cele supranaționale emergente, precum Curtea Europeană de Justiție, înființată în 1952 – au limitat în mod explicit suveranitatea populară. Guvernele alese au fost împiedicate să adopte anumite politici economice sau sociale, sau chiar să conteste alianțele internaționale existente. Între timp, puterea s-a schimbat. Parlamentele au devenit mai slabe, iar tehnocrații și judecătorii au căpătat mai multă putere, devenind capabili, fiecare în felul său, să ignore legile naționale. Acest lucru a fost adesea motivat ca o modalitate de a proteja democrația de ceea ce elitele se temeau că ar putea fi cererile iraționale sau destabilizatoare ale maselor – o teză veche a gândirii politice liberale, care echivalează o participare populară prea mare cu riscul populismului, al revoltelor de stradă, sau al iresponsabilității economice.

În unele țări, conceptul de „democrație militantă” a devenit un mijloc suplimentar de limitare a voinței populare. În Germania, de exemplu, a legitimat interzicerea partidelor politice, în special a Partidului Comunist. Autoritățile statului, susținute de mass-media și de elitele instituționale, i-au reprimat sistematic pe cei care revendicau o democratizare mai profundă, fie prin forță polițienească, delegitimizare prin mijloacele media sau restructurarea instituțională. Între timp, aparatele militare, de informații și de securitate au exercitat o influență considerabilă în culise, în general sub conducerea SUA. Aceasta inclusiv prin intermediul unor acte teroriste infame, care vizau limitarea puterii partidelor și mișcărilor de stânga, de exemplu prin intermediul Gladio. Pe scurt, încă de la începutul democrației liberale moderne, clasele conducătoare au lucrat activ pentru a limita democrația în limitele a ceea ce considerau a fi politică acceptabilă.

Totuși, pentru o vreme, puterea organizată a maselor a fost într-adevăr capabilă să constrângă, într-o măsură mai mare ca niciodată, puterea capitalului. După cum spuneam, însă, această scurtă perioadă de democrație relativ substanțială a depins de o confluență unică de factori. Pe măsură ce aceștia au dispărut, de la mijlocul anilor șaptezeci, căsătoria dintre capitalism și democrație a început să se destrame.

Căderea Zidului Berlinului a marcat sfârșitul simbolic al acestei ere. În deceniile care au trecut de atunci, am fost martorii unei erodări constante a normelor democratice – un proces care s-a accelerat dramatic în ultimii ani. Relevantă, aici, este „starea de excepție” a lui Carl Schmitt, prin care garanțiile constituționale sunt suspendate pentru a impune decizii imposibil de realizat pe canalele democratice normale. Totuși, așa cum a subliniat filosoful italian Giorgio Agamben în urmă cu peste 20 de ani, starea de excepție a devenit acum o condiție permanentă în statele occidentale.
Desigur, acesta este un paradox: dacă este permanentă, atunci, prin definiție, nu mai este o stare de excepție. Devine regula. Dar este această stare permanentă de excepție specifică erei „post-democratice”? O analiză a erei postbelice sugerează că nu. Mai degrabă, este o caracteristică fundamentală a statului însuși, chiar și sub înfățișarea sa liberal-democratică. Acest lucru pune sub semnul întrebării concepțiile comune despre stat: lumea occidentală este obișnuită să identifice statul cu executivul și cu parlamentul, presupunând , totodată, că aceste instituții acționează în conformitate cu constituțiile și statul de drept.

Însă aceasta este o neînțelegere: statul nu coincide cu instituțiile democrației reprezentative. Mai degrabă, cele două aparțin unor sfere complet distincte ale politicii. Pe de o parte, există politica statului. Pe de altă parte, există ceea ce am putea numi politică populară, care întruchipează suveranitatea populară și este caracterizată de partide politice, sindicate, mișcări sociale și societatea civilă. Statul funcționează cu un grad semnificativ de autonomie față de aceasta din urmă, ceea ce înseamnă că este nu numai în mare măsură independent de societatea civilă, ci și de parlamente și chiar de guverne.

În teorie, la urma urmei, birocrațiile statale acționează ca executori neutri ai politicii guvernamentale. În realitate, ele acționează adesea independent de, sau chiar în opoziție cu parlamentele și guvernele alese, în special atunci când vine vorba de protejarea continuității instituționale, a normelor juridice sau a intereselor elitei. Curțile supreme și constituționale, de exemplu, se pronunță frecvent împotriva politicilor guvernamentale – mai ales când vine vorba de probleme controversate precum imigrația. Modul în care Banca Angliei a deraiat mini-bugetul lui Liz Truss este un alt exemplu aici. Acest fenomen este evident mult mai pronunțat atunci când guvernele naționale sunt subordonate instituțiilor supranaționale, cum ar fi în Uniunea Europeană. Și apoi, bineînțeles, există birocrațiile militare și de informații, care astăzi exercită, probabil, mai multă influență ca oricând (vezi, de exemplu, farsa Russiagate).

Statul apare astfel ca un organism social înzestrat cu o logică și o continuitate interne proprii, capabil să urmărească obiective și direcții adesea independente de cele declarate sau urmărite de conducerea politică a vremii. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat – chiar dacă, în funcție de echilibrul relativ al forțelor de clasă din cadrul societății, statul poate fi uneori forțat să facă concesii forțelor politicii populare. Cu alte cuvinte, așadar, criza de astăzi nu reprezintă prăbușirea bruscă a democrației, ci mai degrabă dezvăluirea modului în care funcționează cu adevărat puterea. Criza contemporană a democrației occidentale expune limitele instituțiilor democratice formale, punând în evidență, orbitor, logica puterii de stat.

Din păcate, viitorul pare sumbru. Condițiile care au permis scurta perioadă de democrație substanțială au dispărut și este puțin probabil să revină curând. Într-un sens real, democrația substanțială este moartă. Chiar și așa, ordinea geopolitică care se destramă și care stă la baza dominației occidentale – provocată de apariția unei ordini multipolare susținute de ascensiunea unor puteri precum China – marchează o schimbare politică și economică profundă. Erodarea hegemoniei occidentale slăbește elitele sale, a căror dominație s-a bazat mult timp atât pe represiunea internă, cât și pe proiecția puterii în străinătate. Scăderea influenței în străinătate exacerbează nemulțumirea internă, mai ales atunci când este alimentată de inegalitatea crescândă și sistemică.

Această destrămare expune slăbiciunile structurale ale sistemului occidental. Fără stabilitatea geopolitică și dominația economică care odinioară îi mascau contradicțiile interne, elitele devin mai vulnerabile. În mod decisiv, acest declin deschide și calea pentru o potențială nouă ordine – nu doar o reconfigurare geopolitică, ci și o potențială reimaginare a sistemelor politice și economice. Pe măsură ce elitele occidentale se zbat să-și consolideze puterea aflată în declin, apar și tot mai multe oportunități pentru viziuni alternative asupra guvernării și democrației.

Thomas Fazi este scriitor, jurnalist și traducător. Printre cărțile lui amintim: The Battle for Europe: How an Elite Hijaked a Continent and How We Can Take It Back și, cea mai recentă, Reclaiming the State, publicată de Pluto Press.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici