Nicolae Grigorescu

Wikipedia arată că : Nicolae Grigorescu (1838 – 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile spiritualității românești.

Autoportret – 1857

 

Începând de la vârsta de cincisprezece ani, Nicolae Grigorescu a fost cunoscut sub apelativul de Nicu Zugravul datorită realizarii de icoane și prăznicare la biserica din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani, precum și în zugrăvirea bisericilor de la Mănăstirea Zamfira, Mănăstirea Agapia și biserica din Puchenii Mari.

 

Vom acorda o atenție deosebită biografiei și formării lui Nicolae Grigorescu pentru a înțelege cum a pătruns Neorealismul în pictura bisericească din România.

 

Biografia.

Ucenic la Anton Chladek. În anul 1848, la vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek. După cum se știe, anul 1848 a fost anul Revoluției Române din Muntenia. Anton Chladek a rămas în afara frământărilor politice din acea perioadă, el fiind preocupat în principal de activitatea sa de pictor și de iconar. Acesta avea în acel an 54 de ani, era de origine cehă, cetățean austriac și a studiat la Milano, Pesta și Viena.

 

Anton Chladek – autoportret, miniatură pe fildeș

 

Anton Chladek era un foarte bun portretist, un bun miniaturist, vorbea mai multe limbi și și-a făcut o clientelă importantă printre familiile boierești, intelectuali sau printre negustorii importanți ai vremii. La vârsta a treia, vederea i-a slăbit și din această cauză a abandonat miniatura și s-a consacrat portretelor de mari dimensiuni, așa cum sunt cele care se regăsesc astăzi în Galeria Muzeului Național de Artă din București În. anul 1856 a executat picturile murale de la biserica din Baloteasca și în anul următor pe cele de la biserica din Budești. La Baloteasca a pictat împreună cu Gheorghe Grigorescu, fratele lui Nicolae.

Chladek picta adesea icoane de factură clasicistă. Dacă miniaturile și portretele îi asigurau accesul la o clientelă cu stare, icoanele l-au făcut foarte căutat pentru populația de rând a Bucureștiului. Familia Grigorescu, locuind în mahalaua Cărămidarilor, era în proximitatea grădinii cu duzi a lui Chladek. Renumele iconarului a fost un motiv suficient pentru a se explica atracția pe care Gheorghe și mai apoi Nicolae Grigorescu au avut-o pentru profesia de zugrav.

În atelierul lui Chladek, Nicolae a văzut opere atârnate de pereți, în atelier și în casă. Acestea erau lucrări originale sau copii după mari maeștri pe care maestrul ceh le-a realizat când a fost la studii la Pesta sau Viena. Unele din aceste tablouri mai există și astăzi la descendenții acestuia. Nicolae s-a insiprat din miniaturile executate de către maestrul său. El a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani, ca și în cele realizate imediat după terminarea uceniciei de atelier. Aceeași manieră poate fi văzută și în lucrările de factură târzie în care Nicolae a ajuns la perfecțiuni ale genului, exemplu stând icoanele împărătești de la Mănăstirea Agapia.

Din biografiile scrise despre Nicolae Grigorescu de către cei care i-au studiat viața și opera, ca și din cele declarate de urmașii lui Anton Chladek, a rezultat un portret aproape realist privind relațiile dintre ucenic și meșter. Așa cum era obiceiul meșterilor zugravi din acele vremuri, meșterilor le era frică de ucenicii talentați care furau meșteșugul mult prea repede. Ca urmare, meșterii îi fugăreau pe ucenici pentru ca aceștia să nu vadă chiar toate tainele meseriei dintr-o dată. Existau și excepții, Alexandru Vlahuță a publicat memoriile lui Nicolae în care acesta spunea: „… câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el – atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele…”. Grigorescu își amintea și de momentele în care meșterul lăuda ucenicii care lucraseră bine.

Meșterul Pantelimonescu. Virgil Cioflec a menționat faptul că Nicolae Grigorescu ar fi frecventat atelierul meșterului Pantelimonescu în perioada sa de ucenicie. Se știe de existența unei icoane de mari proporții executată de acest meșter zugrav, ea este intitulată Soborul sfinților Petru și Pavel și se afla în anul 1961 în biserica Sfântul Alexe din București. Ea este datată și se afla așezată în dreapta intrării în biserică. La o mică distanță de acesta se află una din cele mai bune lucrări realizată de către Nicolae Grigorescu în acea perioadă care-l înfățișează pe Sfântul Spiridon.

Gheorghe Tattarescu. O dată cu revenirea pictorului Gheorghe Tattarescu din străinătate, acesta i-a oferit adesea sprijinul lui Nicolae Grigorescu pentru îmbogățirea repertoriului iconografic. După opinia lui George Oprescu, Tattarescu l-ar fi dirijat în aprofundarea doctrinei neoclasice în pictura religioasă. Prestigiul pe care Tattarescu l-a dobândit era ca urmare a unei îndelungate practici, a deținerii unei formule, chiar și a unui stil. Grigorescu a preluat elementele neoclasice de la Tattarescu, așa cum în pictura cu tematică istorică și-a îndreptat privirea spre opera lui Constantin Lecca. Cu certitudine însă se poate constata că pictura sa religioasă este plină de prospețime și strălucește datorită unui accent de natură personală, calități care nu pot fi identificate în opera lui Tattarescu. Amândoi pictorii au fost adepții stilului neoclasic, unul prin perceptele preluate de la Anton Chladek și celălalt prin prisma studiilor pe care le-a urmat la Roma.

Privind opera lui Nicolae Grigorescu, care este superioară prin calitatea execuției încă de la începutul carierei, se constată orientarea realistă pe care o dă fiecărui personaj și fiecărei scene, astfel încât prin integrarea lor în viziunea sa rezultă o unitate plastică și compozițională care nu poate fi confundată cu a niciunui alt pictor.

Nicu zugravul – Perioada de început. După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să confecționeze acasă iconițe pe care mai apoi le vindea pe la târguri. Cum, competiția pe piața vânzărilor de icoane era destul de importantă, începând din anul 1850, Nicolae Grigorescu a avut de luptat cu zugravi în vârstă și cu o lungă experiență, meșteșug și abilități comerciale. Așa se poate explica că la o vârstă destul de fragedă, Nicolae a cunoscut și a și legat asociații în vederea realizării de icoane sau chiar de picturi murale. Edificatoare în acest sens este activitatea pe care a întreprins-o la biserica din Băicoi, Grigorescu semnând în anul 1853 înaintea ajutorului său Niță Pârâiescu. Astfel, Icoanele de la biserica din Băicoi care sunt datate ca fiind cele mai vechi lucrări ale lui Nicolae Grigorescu, sunt exemple de opere ce denotă o experiență apreciabilă, chiar uimitoare pentru o asemenea vârstă fragedă. Mai târziu, la Mănăstirea Zamfira și mai apoi la Mănăstirea Agapia, numele colaboratorilor cu care a lucrat nici măcar nu apar în contractele întocmite în vederea executării picturilor murale.

Icoana Sfinții Constantin și Elena de la Băicoi – 1853

 

O lungă perioadă, Grigorescu a fost preocupat de problemele tehnice necesare desfășurării meșteșugului zugrăvelii. El a căutat să găsească o formulă adecvată de aplicare a clasicismului în iconografia tradițională, urmând, desigur, drumul înaintașilor săi în această direcție. A încercat și soluții proprii conforme spiritului său de artist, dar fără a se îndepărta de gustul publicului care era cantonat în percepțiile de natură istorică asupra unor astfel de tematici. Rezultatul nu a zăbovit să apară, și din melanjul uneori contradictoriu a acestor tendințe pe care le-a abordat, reiese că din anul 1853, el a reușit să depășească tot ce au știut să facă toți zugravii de dinainte-a sa. Practic, el a depășit pe Aton Chladek, Gheorghe Tattarescu sau Constantin Lecca, cei care au fost promotorii înnoirii clasiciste din primele decenii ale secolului al XIX-lea în România.

Se poate constata într-un mod de o evidență definitorie că operele de natură religioasă executate în perioada de început a celui care a fost supranumit în acea epocă ca fiind „Nicu zugravul”, nu pot fi alăturate lucrărilor realizate în de iconarii contemporani lui mai tineri sau mai vârstnici.

Jalba lui Nicolae Grigorescu către caimacanul Alexandru Dimitrie Ghica

 

Atunci când Nicolae Grigorescu a început să execute gravuri după operele marilor maeștrii din Apusul Europei pentru realizarea compozițiilor sale de natură religioasă, el a înțeles că se impunea cu necesitate să urmeze studii de pictură serioase prin atelierele din străinătate. Nu începuse încă să picteze la Mănăstirea Zamfira, dar făcuse deja icoanele de la biserica din Băicoi sau de la Mănăstirea Căldărușani și a terminat prima lui icoană remarcabilă comandată de corporația băcăuanilor în data de 25 februarie 1856, Sfântul Spiridon.

În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a primi un sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată Mihai scăpând stindardul, cu tematică istorică inspirată din cunoscuta baladă a lui Dimitrie Bolintineanu. Tabloul trimis de Grigorescu domnitorului este astăzi dispărut. Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelege foarte clar ce anume dorea acesta de la domnitor. Acesta din urmă a plecat în decizia pe care a luat-o de la afirmația lui Grigorescu că nu a urmat o școală secundară în domeniu. Domnitorul a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate. Eforia a trimis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava, profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg prin care cerea acestora să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri: … având în vighere îngrijitoare asupră-i spre a face progresul cel mai posibil, atât pentru învățătura limbei franceze și germane, cât și în studiul de arta picturii, pentru care se zice a avea predilecție”. Se pare că artistul ar fi primit pentru tablou suma de 100 de galbeni de la prințul Știrbei.

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, Grigorescu nu frecventat însă cursurile de la Sfântul Sava. În data de 7 septembrie 1856 a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin Ploiești, aproape de Zamfira unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii, o nouă petiție . Grigorescu și-a exprimat speranța că poate acum, autoritățile îi vor … „mijloci trimiterea în Academia Romei pe care de atât timp o visează”. Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor. Astfel, Grigorescu a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, cam dublu față de bursa anuală a unui bursier.

În iulie 1857, pe la sfârșitul lucrărilor de la Zamfira, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui bursier care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. Acesta, la terminarea studiilor urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei. Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la concurs contra lui Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al lui Gheorghe Tattarescu. Așa cum erau uzanțele vremii, postul fusese creat special pentru Stăncescu care ceruse încă din 15 ianuarie 1857 să i se atribuie bursa rămasă liberă la revenirea lui Petre Alexandrescu în țară.

Mihai Viteazul la Călugăreni – 1857

 

Întâmplare sau Destin? Nicolae Grigorescu și-a dat seama cu ocazia concursului de moravurile acelor vremuri și a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului. Întâmplarea a fost să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu și stăreția Mănăstirii Agapia i-a făcut propunerea de a zugrăvi biserica. Pe când Nicolae Grigorescu picta la Agapia, unul din vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza în acea vreme. 

Portretul lui Isaiia Piersiceanu – 1857

 

Iată câteva dintre picturi…

 

                

Maica Domnului

Ghetsemani

 

Văzând calitatea picturilor care se realizau sub ochii săi, Kogălniceanu a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să pretindă vreo diplomă de studii secundare. Ca urmare a referatului întocmit de specialistul delegat să examineze realizările de la Agapia din anul 1860, semnat de G. Schiller, prin care se menționa că „… D. Grigorescu a lucrat pentru înalte arte, lăsând în Moldova un monument unic în arta picturii”, pictorul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia precum și felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care a înființat-o acolo.

Începând din data de 20 septembrie 1861, Nicolae Grigorescu putea cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri de pictură la Paris. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni și era prevăzut în bugetul Moldovei pentru anul 1862.

 

Sursa datelor istorice : Wikipedia

 

 

Pictura bisericească a lui Nicolae Grigorescu

 

Începând de la vârsta de paisprezece ani, în perioada 1852 – 1861, Nicolae Grigorescu a pictat o mulțime de icoane, icoane mari și prăznicare, așa cum sunt cele care au rezistat timpului la biserica din Băicoi. A pictat icoane în cadrul atelierului Școlii de pictură de la Mănăstirea Căldărușani după care a executat zugrăvirea în întregime a bisericii Mănăstirii Zamfira în tehnica frescei și a uleiului. Tot la Zamfira a pictat toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărătești, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful și praporul mănăstirii, ultimele două aflându-se astăzi la Galeria Muzeului Național de Artă al României. Începând din anul 1858 a pictat în întregime biserica Mănăstirii Agapia, biserica din Puchenii Mari și altele. El a folosit în toate acestea stilul retoric și primitiv al primilor pictori de șevalet, încadrându-se în acest fel în stilul picturii neoclasice care era promovat de noile școli de pictură bisericească care apăruseră în Țara Românească. Tot în această perioadă, a realizat și câteva portrete și câteva compoziții cu tematică istorică, așa cum au fost Mihai scăpând stindardul și Mihai Viteazul la Călugăreni.

 

Picturile de la Mănăstirea Agapia au la bază compoziții ale pictorilor Titian, Rafael, Leonardo da Vinci, Bartolomé Esteban Murillo, Rembrandt, Auguste Chauvin și mulți alții care nu au fost încă identificați de către critica de artă.

 

În picturile pe care Grigorescu le-a realizat la Zamfira și la Agapia deși s-a inspirat din maeștrii vechii arte europene, a introdus în același timp și elemente realiste la care a adăugat chiar chipuri văzute în realitate, în pofida canoanelor ortodoxe. Pictura pe care a făcut-o în această perioadă este pătrunsă de un caracter uman, laic, fapt care o detașează de tot ce realizaseră iconarii până atunci. Reușitele sale slujesc scopurilor religioase și prin cromatica pe care a cultivat-o cu mare ușurință a ajuns să realizeze opera sa cea mai importantă – picturile de la Mănăstirea Agapia.

 

Isus și femeia Samarineană de Annibale Carracci

 

Iată și pictura lui Nicolae Grigorescu…

 

 

Punerea în mormânt de Titian

 

Iată și pictura lui Nicolae Grigorescu…

 

 

 

Drumul crucii de Rafael

 

Iată și pictura lui Nicolae Grigorescu…

Picturile murale de la Zamfira și mai apoi picturile de la Agapia au fost cele mai importante realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani, ele fiind considerate de către critica de artă o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România. Trecând totul prin propriul său filtru și dându-le o interpretare personală în majoritatea cazurilor, el a mers, totuși, pe drumul înaintașilor săi, chiar dacă a acceptat și indicații asupra manierei de realizare sau a modului de organizare a scenelor religioase, astfel încât rezultatul să corespundă canoanelor bisericii ortodoxe române.

Picturile murale și iconostasul de la Zamfira reliefează temperamentul artistului care a ocolit tiparele vechilor iconari, reușind să obțină o pictură expresivă și umană, nemaiîntâlnită până atunci în pictura bisericească românească. Lucrările de la Zamfira sunt surprinzătoare pentru un artist de numai cincisprezece ani, opozante acestora stând celebrul Epitaf de la Zamfira care denotă influența marilor maeștri apuseni.

Nicolae Grigorescu s-a inspirat din gravurile de epocă care pătrunseseră deja în spațiul artistic românesc. Se poate constata în aceste lucrări și preocuparea pictorului pentru realizarea compoziției, urmarea stilului și pentru armonia cromaticii, acestea fiind elemente pe care critica de artă le-a considerat a fi prevestitoarele talentului excepțional pe care Grigorescu avea să-l etaleze în perioada de maturitate artistică.

Realizarea celor două mari proiecte religioase, Zamfira și Agapia, arată un artist pe deplin stăpân pe mijloacele de expresie. Desenul, studiul fizionomiilor, tușa, distribuția luminii, coloritul armonios, problemele ale căror rezolvare le-a găsit singur, arată un artist cu adevărat autodidact

 

Săptămâna viitoare vom vedea ce a pictat Nicolae Grigorescu la Băicoi, Căldărușani, Agapia, Zamfira, Puchenii Mari…

 

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci