Chiar dacă autorul articolului, diplomatul american James Jeffrey, se referă la războiul din Afganistan și cel din Irak, atât observațiile sale, cât și trimiterile la cele două cărți ale lui Aldous Huxley, Filozofia perenă și Diavolul din Loudun sunt perfect valabile și în cazul ”teatrului de război” declanșat de pandemie:

”Nimeni nu își poate concentra atenția asupra răului, și nici măcar asupra ideii de rău, fără a rămâne neafectat. A fi mai mult împotriva diavolului decât pentru Dumnezeu este extrem de periculos. Oricine luptă în acest fel poate să înnebunească, pentru că devine bântuit de ticăloșia pe care o atribuie dușmanilor săi, devenind el însuși o parte din răul pe care încearcă să îl combată”.

Este ceea ce pare să se întâmple nu doar cu guvernanții și experții medicali de pretutindeni, ci și cu mulți jurnaliști și oameni de rând, cel puțin aceștia din urmă până deunăzi normali, care se comportă, literalmente,  ca niște posedați.

”Posesia este mai adesea seculară, decât supranaturală.Oamenii sunt posedați de propriile lor gânduri vizavi de o persoană, o clasă, o rasă sau o națiune pe care le detestă. În prezent, destinele lumii sunt în mâinile acestor autodemonizați, ai posedaților care manifestă răul pe care au ales să-l vadă în unii dintre semenii lor”.

Nu-i așa că vă sună cunoscut?

N. B.

 

Să nu pierdem din vedere lucrările diavolului

Diavolul – desigur, ca ipoteză – se bucură de o prezență mult mai însemnată în SUA decât în Marea Britanie, patria mea. Aceasta din urmă fiind secularizată până într-atât încât orice numire a pârdalnicului se soldează, fără excepție, cu ridicări de sprâncene, hohote de râs și o rapidă ridiculizare a subiectului.

Un scepticism la care nu am fost nici eu întru totul imun. În perioada pe care am petrecut-o în Texas, ori de câte ori, în timpul discuțiilor despre actualitatea și tendințele sociale tot mai îngrijorătoare ale acesteia, vreun prieten catolic îl pomenea pe necuratul, obișnuiam să îl aprob politicos, dar în sinea mea surâdeam condescendent: Ușurel, bătrâne, suntem în secolul XXI!

Dar, în ciuda dificultății din ce în ce mai mari de a discuta un asemenea subiect într-o societate ”civilizată”, evenimentele recente de pe scena globală, inclusiv deznodământul războiului din Afganistan, m-au determinat totuși să mă gândesc deseori la diavol și la amestecul său în treburile oamenilor.

”Iadul este o separare totală de Dumnezeu, iar diavolul este voința acestei separări”, scria Aldous Huxley în studiul său comparatist al misticismului, The Perennial Philosophy, o antologie a principiilor de bază care leagă toate marile religii, în cadrul căreia a încercat să reliefeze punctele comune ale năzuinței religioase din toate timpurile.

În Afganistan, am gustat cu toții din acea separare, simțind foarte aproape răsuflarea nefârtatului. Doar că nu ne-am dat seama în acel moment, și nici imediat după aceea.

Însă acum, când au trecut zece ani și pot cântări toate dovezile – de la miliardele de dolari câștigate de contractanții apărării și până la torturarea prizonierilor în centrul de detenția al SUA de la baza aeriană Bagram – bănuiesc din ce în ce mai mult că unul dintre motivele pentru care lucrurile s-au stricat în Afganistan și Irak este acela că noi, în Occidentul avansat, ne-am complăcut în a îngădui binele cât și răul în aceeași măsură, acceptând, sau chiar jucând, uneori, rolul diavolului în crearea acestuia din urmă.

Având în vedere că Huxley este cunoscut astăzi mai degrabă pentru celebrul roman distopic Minunata lume nouă și pentru avertismentele privitoare la aspectele dezumanizante ale ”progresului” științific și tehnologic, interesul său pentru religie și spiritualitate fiind mai puțin cunoscut și apreciat, identificarea sa ca teolog ar fi, probabil, o exagerare.

Totuși, trebuie spus că s-a descurcat în acest domeniu cel puțin la fel de bine cu unii etichetați oficial ca atare, el posedând acea minte rară și acel talent fenomenal care îi permiteau să fie interesat atât de știință cât și de religie, pe care le vedea reciproc compatibile și nu excluzându-se reciproc, așa cum fac mulți oameni, în special cei din comunitățile științifice și academice.

O mare parte din producția literară prolifică a lui Huxley – a scris aproape 50 de cărți, romane și lucrări de nonficțiune, precum și o mulțime de eseuri și poezii – este fundamentată pe examinarea modalităților în care comportamentul oamenilor este influențat de știință și de religie, atât în bine, cât și în rău.

Unul dintre cele mai bune, dar și mai puțin apreciate eforturi de explorare a acestei dinamici vine din cartea sa tipărită în 1952, The devil of Loudun (Diavolul din Loudun) care relatează evenimentele reale din jurul unui caz de posesie demonică și isterie sexuală din Franța secolului al XVII-lea, când Urban Grandier, un preot frumos și desfrânat, a fost acuzat că a complotat cu diavolul în scopul seducerii maicilor dintr-o mănăstire. A fost judecat și găsit vinovat în 1634.

Huxley se concentrează aici cu predilecție asupra felului în care, odată ce acordăm prioritate concentrării asupra răului, în detrimentul celei asupra lui Dumnezeu și a bunătății sale, riscăm să fim consumați de răul pe care încercăm să îl eliminăm.

”Nimeni nu își poate concentra atenția asupra răului, și nici măcar asupra ideii de rău, fără a rămâne neafectat”, scrie Huxley. A fi mai mult împotriva diavolului decât pentru Dumnezeu este extrem de periculos. Oricine luptă în acest fel poate să înnebunească, pentru că devine bântuit de ticăloșia pe care o atribuie dușmanilor săi, devenind el însuși o parte din răul pe care încearcă să îl combată.”

La sfârșitul povestirii lui Huxley, diverși preoți însărcinați cu exorcizarea maicilor blasfemiatoare au înnebunit. Ceva din dinamica întâmplării din Franța secolului al XVII-lea pare să ne fi afectat intervențiile în Afganistan și Irak. Am sfârșit prin a fi consumați de răul împotriva căruia credeam că luptăm – talibanii și teroriștii – ajungând să facem un rău mult mai grav decât răul inițial al atactului din 11 septembrie.

Cu toate acestea, n-am învățat nimic din dezastrul desfășurat de-a lungul a două decenii.Tendința de a ne concentra într-o asemenea măsură asupra răului a făcut ca un număr enorm de oameni să acționeze irațional, ceea ce își găsește astăzi apoteoza în autovictimizare isterică, cancel culture, politici de identitate și tot restul luptelor actuale împotriva relelor la modă, cum ar fi rasismul și transfobia, a căror etichetare pare să justifice orice mijloace.

Toate acestea consumă toate discuțiile și întreaga atenție a mass media, în detrimentul nenumăratelor alte rele care îmbolnăvesc societatea. Și se vorbește puțin sau deloc despre Dumnezeu și despre diavol (în special despre acesta din urmă), ceea ce explică multe dintre gafele de identificare a ceea ce este cu adevărat bine sau rău.

Narațiunea lui Huxley relatează exact această confuzie între forțele luminii și ale întunericului, pusă sub microscop la Loudun dar care, altminteri, însoțește și caracterizează întreaga istoria a umanității, ajutându-ne să observăm cât de ușor pot pătrunde extremismul și paranoia în viața noastră cea de toate zilele.

”Posesia este mai adesea seculară, decât supranaturală. Oamenii sunt posedați de propriile lor gânduri vizavi de o persoană, o clasă, o rasă sau o națiune pe care le detestă. În prezent, destinele lumii sunt în mâinile acestor auto-demonizați, ai posedaților care manifestă răul pe care au ales să-l vadă în unii dintre semenii lor.”

În ciuda faptului că povestirea a apărut în 1952, există în ea multe lucruri care aparțin încă prezentului. Indiferent cât de virtuoși și de progresiți ne-am putea crede, natura umană a rămas remarcabil de neschimbată de-a lungul eonilor.

Așa cum observă Huxley, există ”o identitate fundamentală” a oamenilor din orice perioadă de timp, care provine din ”sufletele noastre întrupate, supuse decăderii fizice și morții, capabile de durere și plăcere, conduse de poftă și ură și oscilând între dorința de afirmare și aceea de transcendență”.

Această identitate fundamentală este motivul pentru care suntem astăzi la fel de susceptibili să cedăm vechiului nărav de arăta cu degetul, acuzând și învinovățind pe ceilalți. Ei sunt! El! Ea! Să fie arși pe rug! Și chiar dacă în zilele noastre nu-i ardem de-adevăratelea, le provocăm totuși pierderi și suferințe enorme.

”Există mulți oameni cărora ura și furia le produc o satisfacție mai mare decât iubirea”, scria Huxley, semnalând ”golul dureros al plictiselii” care pătrunde în societatea modernă, precum și faptul că ”natura urăște vidul, chiar și în minte”.

Această combinație și ordinea socială actuală asmut oamenii unii împotriva altora, pe măsură ce sângele care le curge în vine își mărește presiunea și fețele lor se contorsionează la ultima nechibzuință sau amenințare percepută.

Congenital agresivi, devin în curând dependenți de andrenalină, răsfățându-și în mod deliberat cele mai urâte pasiuni de dragul ”plăcerii” provocate de endocrinele lor stimulate psihic.

Simțindu-se bine, presupun în mod natural că sunt buni, scrie Huxley. Însă le place să ucidă, deoarece chimia sângelui vărsat îi face să se simtă cel mai intens ei înșiși.

Estimp, Tatăl Minciunilor rânjește încântat din mijlocul mulțimilor întărâtate.

James Jeffrey

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici