Ne place să credem că demarcația dintre bine și rău este categorică și că indivizii aparțin, în mod evident, uneia dintre cele două tabere.

”Dacă ar fi totul atât de simplu! De-ar fi undeva oameni răi, care săvârșesc în mod insidios răul, și ar fi doar de-ajuns să-i despărțim de noi, ceilalți, și să îi distrugem” – scria Aleksandr Soljenițîn în Arhipeleagul Gulag.

Cum linia despărțitoare dintre bine și rău nu este atât de indiscutabilă pe cât ne-am dori, un principiu esențial în organizarea societății este, așa cum spunea F.A. Hayek, priceperea de a o structura astfel încât un om ticălos să poată prilejui cel mai mic rău posibil într-o anumită situație dată.”

”Treptat, mi s-a dezvăluit că linia care desparte binele de rău nu trece printre state, nici printre clasele sociale și nici printre partidele politice ci, indirect, prin inima fiecărui om – și apoi prin toate inimile omenești… Și chiar și înlăuntrul inimilor copleșite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Și chiar și în cea mai bună dintre toate inimile, rămâne, nedezrădăcinat… un colțișor de rău – mărturisea același Soljenițîn..

Cei care neagă acest adevăr al naturii umane cred adesea că, dacă dăm oamenilor ”buni” – celor care adoptă ideologia potrivită, la momentul potrivit – suficientă putere pentru a-i controla pe ceilalți, problema organizării societății se rezolvă de la sine.

Rândurile marelui romancier rus, altminteri celebre, apar doar spre sfârșitul cărții și majoritatea oamenilor nu cunosc contextul. ”Treptat, mi s-a dezvăluit că linia care desparte…” Dar, oare, cine i-a dezvăluit acest adevăr? Și încă: ”Privind în urmă am văzut că în toată viața mea conștientă, nu m-am înțeles nici pe mine, și nici zbaterile mele.”

Apoi, scoate în evidență ceea ce a zărit în sine însuși:

”Mi-a fost dat ca, din anii petrecuți în închisoare, să duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povară, această experiență esențială: cum devine ființa umană rea și cum devine bună. În tinerețe, intoxicat de succese, mă simțeam infailibil și, din această cauză, eram crud, îmbătat de putere; am fost un ucigaș și un tiran.”

Spirit profund, Soljenițîn a înțeles greșeala utilizării bunelor intenții drept un ghid de acțiune: ”În cele mai rele momente ale mele eram convins că fac bine și mă acopeream complet cu argumente sistematice.”

Cei mai cumpliți răufăcători se pot amăgi că fac bine. Nu ar trebui să ne lăsăm păcăliți și să credem că ne-am putea păstra libertatea bazându-ne pe bunele intenții ale oamenilor buni.

Urmăriți-vă cu onestitate fluxul gândurilor și observați cât de egoiste sunt. Da, observați-le și pe cele bune și generoase față de ceilalți. Dar recunoașteți că nu există niciun fel de motiv pentru ca societatea să aibă încredere în bunele intenții ale cuiva, dându-i puterea de a-i controla pe ceilalți.

Pentru a-și descoperi propriul filon de bunătate, Soljenițîn a fost mai întâi nevoit să se confrunte cu întunericul:

”Și numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simțit înlăuntrul meu primele semne ale binelui.”

Faptul că linia dintre bine și rău este fluctuantă este un adevăr pe care Soljenițîn l-a exprimat în mod repetat:

”În decursul vieții unei inimi, această linie își schimbă locul în ea, fie împinsă de bucuria răului, fie eliberând spațiul pentru binele înfloritor. Unul și același om la vârste diferite, în diferite situații de viață, este un om cu totul diferit. Când aproape de diavol. Când aproape de cele sfinte. Dar numele nu se schimbă, și lui îi atribuim totul.”

În mod evident, Soljenițîn a vrut să ne facă să înțelegem că preocuparea cea mai de preț a vieții noastre este cultivarea bunătății și a iubirii. Pe urmele lui Socrate, Soljenițîn ne îndeamnă mereu să ne cunoaștem pe noi înșine:

”Nu există nimic care să ajute mai mult ca gândurile stăruitoare la propriile noastre fărădelegi și vinovății.”

Răul poate fi făptuit de oricare dintre noi, dacă nu ne străduim să îl recunoaștem și să luptăm împotriva lui. Soljenițîn ne spune că, atunci când ne imaginăm că răul este mereu în exterior și doar la alții, ne amăgim pe noi înșine. Acesta este un adevăr fără termen de valabilitate.

De curând, Jonathan Mayo a adunat câteva detalii noi despre atacul terorist din noiembrie 2008, când zece tineri din organizația extremistă pakistaneză Lashkar-e-Taiba au ucis 164 de persoane în Mumbai, India. Țintele lor erau locuitorii obișnuiți ai Mumbaiului, membrii unui centru comunitar evreiesc și clienții unui hotel faimos. Și una dintre observațiile lui esențiale privitoare la atac a fost aceea că teroriștii comunicau cu coordonatorii lor în timp real, trimițând și primind mesaje din Pakistan.

Conform relatărilor sale, cei zece tineri care se aflau deja la hotel au aflat astfel că ”regizorii” din Pakistan ”sunt furioși că nu există niciun semn de incendiu la Taj”. Și au fost sunați și îndemnați de către aceștia: ”Nu se va întâmpla nimic până nu dați foc. Oamenilor le va fi frică doar atunci când vor vedea flăcările! Și aruncați cu niște grenade, frate! Nu e nimic rău să dai câteva grenade!”

Teroriștii păreau copleșiți de ceea ce vedeau: ”Sunt o mulțime de computere cu monitoare de înaltă tehnologie. Este uimitor!” Dar păpușarii au insistat ”să pornească deîndată un incendiu ca lumea”.

După atac, un terorist a mers cu mașina până la un baraj de control al poliției și, odată ajuns acolo, s-a predat: ”Vă rog, domnule, am dus la bun sfârșit lucrul pentru care am venit. Acum, omorâți-mă!” Tânărul le-a spus polițiștilor că tatăl său, un vânzător ambulant, îl vânduse organizației teroriste, spunându-i: ”De acum înainte vom avea bani. Nu vom mai fi săraci.”

Linia care desparte binele de rău este fluctuantă, în timp real, chiar și la teroriști. Mărturia lui Soljenițîn ne ajută să înțelegem că răul nu poate fi eliminat dar, așa cum spunea, ”este posibil să-l îngrădim în sufletul fiecăruia dintre noi”.

Dacă Soljenițîn are dreptate în ceea ce privește puterea fiecăruia dintre noi de a face răul, atunci Thomas Sowell are, de asemenea, un avertisment important, în această privință. Astfel, în cartea sa A Conflict of Visions, el ne atrage atenția:

”Odată cu fiecare nouă generație avem de-a face cu o invazie a civilizației de către niște mici barbari care trebuie civilizați înainte de a fi prea târziu. Perspectivele lor de a crește ca niște oameni decenți și folositori societății depind de întregul set elaborat de practici în mare măsură nescrise, care generează valori morale, autodisciplină și considerație pentru ceilalți.”

Atunci când scria că ”Oamenii nu se nasc buni (la fel cum nu se nasc nici răi), dar vin pe lume dotați cu intenții și motivații care îi pot orienta departe de violență, cât mai aproape de cooperare și altruism”, psihologul Steven Pinker reitera, de fapt, convingerile lui Soljenițîn.

Nu ne putem aștepta ca fiecare om să crească civilizat și să-și exercite liberul arbitru pentru a alege binele. Cooperarea dintre oameni și înflorirea societății sunt posibile grație tradițiilor morale și statului de drept care îngrădește răul.

Atunci când o ideologie triumfă asupra dreptului și moralității, apare rapid și triumful răului asupra binelui.

În schimb, ordinea socială firească ne înmulțește prilejurile de a coopera cu ceilalți și, cel mai important, acceptă natura umană așa cum este. Cu cât cooperăm mai mult, cu atât putem observa mai lesne că bunăstarea noastră depinde de ceilalți și, cu cât mai puternică va deveni această interdependență, cu atît mai puternică va fi dorința de a ne cultiva partea cea bună.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Barry Brownstein este profesor emerit de economie și leadership la Universitatea din Baltimore. Este autorul cărții The Inner Work of Leadership, iar eseurile sale au apărut în publicații precum Fundația pentru Educație Economică și Intellectual Takeout.