Bertrand Russel scria, pe la 1946, că, pe întreg parcursul dezvoltării lor, societățile umane s-au confruntat cu două tipuri diferite de probleme.

Astfel, în primul rând, s-au străduit din greu să-și optimizeze calitatea vieții, instruind specialiști capabili în diverse domenii tehnice iar, în al doilea, s-au străduit să înțeleagă care ar putea fi cele mai bune modalități de utilizare a cunoștințelor științifice și a tehnologiei, ceea ce, în viziunea lui Russel, includea încercarea de a soluționa dileme arzătoare precum democrație versus dictatură, capitalism versus socialism, guvern internațional versus anarhie internațională, sau gândire liberă versus dogmă autoritară.

Cu privire la acestea din urmă, însă, știința și tehnologia nu sunt capabile să ofere vreo orientare decisivă.

Istoria civilizației demonstrează că, pentru dezvoltarea ”bunului simț” și a înțelepciunii, este nevoie de ceva mai mult decât simpla expertiză tehnică, și anume este nevoie de un anumit tip de educație, care necesită expunerea oamenilor la istorie și literatură, la arte, filozofie și religie, în vederea dezvoltării acelei busole morale în lipsa căreia ei nu pot alege în cunoștință de cauză felul în care doresc să-și trăiască viața.

Priceperea și tehnicile avansate în agricultură, industrie, transport sau comunicare (diversele skill-uri, cum li se zice astăzi), nu s-au constituit niciodată în garanții ale fericirii și bunăstării, ele putând fi utilizate în scopuri bune sau rele, exact așa cum, odinioară, un cal putea fi pus să tragă la jug dar, în aceeași măsură, putea fi folosit și în războaiele duse pentru înrobirea populațiilor pașnice.

Or, pe parcursul ultimului secol, diriguitorii occidentali ai educației au îngreunat tot mai mult accesul tinerilor la instrumentele intelectuale tradiționale necesare unei dezvoltări filozofice solide.

Și, ca urmare, spunea Russel, societatea s-a împărțit în grupări rivale de fanatici, fiecare tabără deținând propriile ”adevăruri sacre”, întru totul incompatibile cu ”ereziile monstruoase” ale adversarilor.

Trebuie spus că România a fost, până în 1990, ferită de o asemenea divizare sălbatică, nu numai pentru că sistemul tolera doar un sigur partid și o singură ideologie, ci și grație învățământului public net superior celui occidental. Și, deloc în ultimul rând, datorită Bisericii, a cărei rezistență statornică în fața tuturor intemperiilor istoriei s-a constituit întotdeauna într-un factor de unitate și de putere spirituală.

Filosoful și jurnalistul Crispin Sartwell observa, încă din 2014, că nebunia ideologiilor face ca orice speranță de a readuce discursul politic occidental într-o zonă civilizată să pară chiar mai deșartă decât ”visul unui opioman”[1].

Grobianismul politicienilor români, atacurile suburbane la adresa adversarilor politici, chiar și atunci (sau mai ales) când aceștia sunt femei, bălăcăreala generalizată care a înlocuit confruntarea de idei, manipulările și minciunile grotești la care se dedă o mare parte a presei noastre, învrăjbirea societății românești la care foarte mulți dintre compatrioții noștri au consimțit și au devenit parte activă, toate acestea exacerbate după 2007, anul admiterii noastre în UE, dovedesc că, măcar din acest punct de vedere, suntem perfect integrați.

Revenind la Crispin Sartwell, el crede că unul dintre motivele pricipale ale divizării societății pe criterii politico-ideologice este tendința oamenilor de a vedea lumea prin prisma unei paradigme false.

În realitate, diferențele dintre stânga și dreapta nu ar mai trebui înțeleasă în funcție de bătălia dintre stat și capital, sau dintre sectoarele economince ”publice” versus cele ”private”.

Pentru că, odată cu dezvoltarea corporațiilor, resursele private au curs în cea mai mare parte înspre puterea politică de stânga, care a sfârșit prin a le controla aproape în totalitate. Astfel, aceasta, din ce în ce mai departe de vechile idealuri ale puterii poporului, a devenit o oligarhie economică și culturală care folosește o guvernanță de sus în jos pentru a impune politici de reglementare globale împotriva dorințelor clasei de mijloc și a clasei muncitoare occidentale.

Așa stând lucrurile, în loc de a credita în continuare un cadru simplist și din ce în ce mai incoerent bazat pe opoziția dintre stânga și dreapta, ar trebui să acordăm o atenție sporită reapariției îngrijorătoare a acelorași aranjamente ierarhice de avere și putere care au dominat societățile umane ale Evului Mediu.

Dacă Sartwell are dreptate și sistemele economice și financiare globalizate deschid, într-adevăr, calea către o mutație ideologică prin intermediul căreia se intenționează transformarea oamenilor liberi în iobagi, pentru a rezista, România are nevoie de o mișcare politică și culturală capabilă să să își declare deschis intenția de a demantela structurile verticale de putere, care nu doar că intervin din ce în ce mai vizibil și grosolan în în viața economică și politică a țării (sunt cunoscute, în acest sens, declarațiile halucinante a tot felul de ”ambasadori”) dar, chiar mai mult decât atât, folosesc globalizarea și, mai recent, pandemia, ca pe niște instrumente puternice pentru separarea românilor de cultura lor tradițională.

Până una-alta, însă, voit sau nu, sistemul nostru public de învățământ pare construit special nu în vederea formării unor oameni întregi, capabili să aleagă în cunoștință de cauză între bine și rău, ci exclusiv pentru a pregăti mână de lucru cât mai ieftină pentru corporații.

Dacă ar fi să comparăm, China are un sistem public de învățământ clasic, extrem de asemănător cu cel pe care îl aveam noi, înainte de 1990, și nu pare deloc dispusă să-l compromită prin trecerea în online. De fapt, China a atins supremația economică printre altele și grație sistemului său de învățământ.

Așa stând lucrurile, marea speranță a românilor (și mă refer aici numai și numai la aceia care doresc să-și păstreze sufletul și identitatea) rămâne BOR.

Este instituția cea mai lovită din România, supusă unui atac mediatic fără precedent, dar și cea mai puternică, datorită rădăcinilor adânc înfipte în acest pământ de către Andrei, ”Apostolul lupilor”, frate al lui Petru care, încă din a doua jumătate a sec. I, purta deja cuvântul Evangheliei în teritoriile dintre Dunăre și Marea Neagră. Și de către cei dintâi ierarhi dobrogeni pomeniți în documente care datează din veacul al IV-lea, ”sciții”, Vetranion, Terentie și Teotim.

Dacă îi vom sta alături, BOR va ști să păstreze reperele spiritualității și identității noastre culturale, la fel cum angajamentul reînnoit pentru familie și independență națională poate produce energia și încrederea necesare pentru a învinge aceste vremuri torturante și incerte.

Nedeea Burcă