Domnule director, cum vedeți dezvoltarea sectorului de cercetare aerospațială din România?

Da, există un interes real să încercăm să spunem public că, din punct de vedere al modului cum se petrec lucrurile, evident nu există percepția reală, corecta, la momentul actual.

Toată lumea vrea bani pentru a face diverse activități, problema e cine finanțează lucrurile respective și în ce context. În sensul că există, probabil, programe naționale care ar trebui să se facă simțite, comparativ cu faptul că în mod inevitabil, prin politica europeană, atât în programe de tipul Horizont 2020, Horizont Europe și ce urmează, și extinderile către EDF – European Defence Fund, și elementele asociate, care oferă această perspectivă de finanțare.

Acum întrebarea e totuși de ce nu reușim să înțelegem că o strategie reală este necesară, pentru că nu putem trăi, ca să zic așa, de pe azi pe mâine. În sensul că toată activitatea pe care o desfășurăm, dacă intră sub semnul hai să așteptăm să se definitiveze un anumit instrument de finanțare, care să permită, la o adică, finanțarea unor activități care sunt într-un mod de așteptare de vreo cinci-șase ani… și care după ce se finanțează se și termină iarăși foarte repede, brusc… Întrebarea e cum poți să crești în felul ăsta? Adică în ce măsură, în loc să trăiești de pe azi pe mâine, ca să zic așa, suntem capabili să trăim din valoarea acumulată? Adică a face ceva nu e o problemă care se întâmplă astăzi, pentru că cineva a găsit ceva în magazie, i-a vândut lui ăla și e din punctul ăsta de vedere, o fericire generală! Pentru că nu se va întâmpla foarte curând ca ceea ce avem nevoie să se găsească deja făcut. Pentru că nu avea cum să apară!

Pe de altă parte, dacă e un proces de dezvoltare, procesul durează. Or, inițierea procesului, și mai ales dezvoltarea în cadrul acestui proces, trebuie să exploateze lucrurile de care încerc eu să vă spun acum. Or asta presupune strategie. Este exact ce lipsește.

Există la nivelul decidenților interni o astfel de strategie?

Deci, eu mă refer când vorbim de stategie, nu la cuvintele care se folosesc în mod curent pe piață, ci tocmai la această chestiune: că vrei să fii sigur că ai pe termen relativ mediu, dacă nu chiar pe termen lung, linie directoare în raport cu care canalizezi eforturi și nu mai trăiești de azi pe mâine, poți să utilizezi și ceea ce ai făcut ieri, că e mai ieftin, fir-ar să fie!

Până una alta, toată lumea ne împinge către direcția asta, asta-i culmea. Pentru că modul în care sunt concepute lucrurile astea care vin prezentate din când în când public, că uite UE face nu știu ce, există programul nu știu care, există acordul nu știu care, există tratatul, memorandumul și așa mai departe, ele de fapt înseamnă că e cineva în spate, care vrea un fel de strategie, un fel de politică de dezvoltare pe termen mediu cel puțin. Cu toate elementele adiacente.

Deci există, spuneam, aproape inevitabil, această interacțiune. Problema e că nu aia trebuie să fie strategia noastră, strategia noastră nu trebuie să fie că întrucât acolo v-au scris nu știu cine, nu știu ce cuvinte, stai să vezi că și noi avem o strategie care folosește cuvinte.

Strategia noastră trebuie să fie a noastră, până una alta, nu știu care, că nu asta e ideea acuma, dar faptul că există și celelalte strategii, alea reprezintă oportunități de asociere, de afiliere, de exploatare pe durata programelor respective, dar tot pentru strategia lor.

Eu vorbesc acuma din perspectiva unuia care, după ce a trăit ceva zeci de ani pe aici, trage linie și observă că noi trăim de azi pe mâine tot timpul, facem politici nu știu de care, europene, documente, strategii și per ansamblu n-a rămas nimic în urmă.

Deci nu putem să venim să spunem: am vrut în România să facem un program de ceva și pe care l-am finanțat, o parte pe care am găsit-o prin România, o parte pe care am furat-o de la vecinul nu știu care, o parte de la UE că ne-o mai da și ea un ajutor de nu știu care, după care mai cerem o parte de la ceilalți, pe ce urmează, și poate, poate, dezvoltăm lucrurile.

Nu e așa. Nouă ni s-a început un program, hai să vezi că era oportunitate, fă programul, după care s-a terminat, că s-a terminat programul, după care a început unul care nu avea nicio legătură cu vechiul program, pentru că era alt istrument de finanțare, altă idee, altă nu știu ce, în programul ăla nu era vorba despre ce tocmai se terminase în programul ălalalt.

Dacă ne uităm atent. Păi am avut programe naționale importante. Nu? Strategii militare, ulterior tehnologie, planuri de înzestrare, dezvoltare de diverse obiecte mai mult sau mai puțin pașnice. Care însemnau, totuși, o activitate susținută și, pe lângă specializarea celor care făceau subiectul, inclusiv elementul economic din spate, că erau firmele care trebuiau să exploateze în mod real această activitate.

Toată activitatea, din ultimii, să zic așa, 30 de ani, s-a blocat încă de la început pe ideea că nu, stai să vezi că de aici încolo stai să facă nu știu ce parteneriat, stai să semneze nu știu ce acord, stai să fie parte nu știu ce program de nu știu ce… care ulterior a plecat de la ideea că nu exista nimic… adică tot ce era înainte, stai să vezi că-i prost, acuma se schimbă tot, se face altceva… Dar pentru că nu s-a făcut, între timp au murit toți ceilalți, după care celălalt care să facă n-a mai existat la rândul lui și tot așa…

Or, hai să vedem realitatea, inclusiv în programele europene, nu c-ar fi ceva formidabil, dar e un exemplu. Când cineva pune la cale programele de tip PADR/EDIDP, adica pentru Defence, posibilitatea dezvoltării de tehnologii în sprijinul unei anumite strategii, pleacă de la ideea că activitatea continuă, nu că atunci începe și de acolo se plătește. Ala e un fel de suport pentru lucruri care continuă, în care fiecare găsește un minim interes, continuă dezvoltarea.

Or noi nu suntem nici pe departe în procesul ăsta. Nu există nimeni în momentul ăsta să spună: stai să vezi că acum 10 ani am început ceva, acum cinci ani am continuat cu ceva, anul ăsta fac în continuare ceva, dar știu eu că urmează viitorii zece ani să facem ceva. Chestia asta nu există!

Apoi nu există nimeni care să vină să-ți garanteze că, dacă ai investit resursa azi sau ieri, teoretic îți recunoaște acest efort și zice: stai să vezi, că e parte în planul nostru, (nu știu cine suntem noi…), dar e parte în planul nostru, în care vrem să ajungem la nivelul ăsta, și pentru asta, întrucât uite că am investit în așa ceva, vrem să continuăm acest lucru, ca să facem ceva mai departe. Nu există chestia asta! Culmea! Instrumentele de finanțare există. Aici este problema! Numai că toată lumea a început să fugă ca naiba, nu să se uite la ce-a fost, să evalueze în mod real care este situația și să continue… Nu, toată lumea vrea să înceapă de la zero, ca să dau un exemplu, și fuge ca de naiba s-ajungă să dea nici măcar primul raport cu ce-a făcut din prima parte din bani! Ar dori să se termine lumea înainte și, dacă se poate, să zică: a, a trecut timpul, am scăpat de grijă!

De ce se procedează așa?

De ce facem asta? Pentru că, în final, dacă tragem linie, o să vedeți că există totuși foarte mulți bani! Există foarte mulți bani! Problema este cum să fie canalizați. Și da, programele pe Defence sunt exact exemplul care ar trebui promovat permanent. Când zicem Defence, toată lumea se gândește la armată. Păi, eu aș zice că e exact pe dos, n-are legătură cu armata. Defence e un concept în spatele căruia… (poate să fie și security pe undeva), cineva înțelege că e un interes de un anumit tip în spatele unei activități pur economice.

Deci Defence fără activitate industrială asociată în spatele fenomenului nu există. Deci faptul că o structură militară se duce și își impune în mod real o viziune, strategie și tot ce ține de secretul în sine al acestei activități nu are legătură cu faptul că e agentul economic nu știu care, care trebuie să livreze, să furnizeze, să facă, să dreagă, unde munca e pe bani. Unde munca e cu furnizorii, cumpărătorii, e cu achiziții, cu oameni, cu salarii, ca să zic așa, concedii medicale și tot ce vreți, în spatele acestei chestii care, în final, înseamnă, de fapt, interesul pentru a desfășura activitatea respectivă.

Or, în mod concret, dau exemple care mă supără în mod real: când cineva finanțează un program național de înzestrare, păi dacă ăla nu e parte într-o continuare de activități cu agenții economici care… ăsta-i motivul pentru care se retehnologizează… Își cumpără ce și-or cumpăra ei pe acolo, doar-doar să facă din punct de vedere calitativ programul ăla, înseamnă că pierdem timpul, pentru că după aia dacă vrea să facă alt program, o să ceară iarăși bani. Dă la retehnologizare, dă la instruire de personal, dă la nu știu ce calificări și certificări care lipsesc.

Or, întrebarea e: nu putem să facem o minimă investiție, când avem acest sistem industrial din spatele unei anumite industrii, care are un anumit tip de profil, și de aici ideea de defence, care ulterior crește și se concentrază, se focalizează pe ceva?… Și acuma îi alimentăm activitatea respectivă, că altfel după aia vine și zice: păi da, dar ăștia nu știu să facă nimica!

Dacă nu le dă nimeni nimic de făcut, de unde ar fi făcut ei ce-ți trecu ție prin cap aseară, că aveai tu nevoie? Întâmplarea asta n-o să se întâmple niciodată! Adică cineva vine și zice: măi, stai să vezi că se face cu achiziții publice. Da, se face cu achiziții publice, dar specificațiile din dosar, în cazul achizițiilor publice, ar fi trebuit să facă obiectul unor consultări strategice pe termen lung, nu să fie rezultatul unei nevoi instantanee. Bine, nu exclud nici posibilități de tipul ăsta, dar punctuale, noi vorbim despre ceea ce se întâmplă în general.

Adică ce înseamnă asta? Dacă dvs. mâine veniți cu ideea că: domle, stai să vezi eu nu vorbesc cu tine, deși te cunosc, că nu pot să spun ce-am de gând să cumpăr pentru că asta înseamnă că încalc nu știu ce legislație, și aoleu ce nenorocire se întâmplă, dar așteaptă tu că o să scot eu o informație pe piață și te mai duc vorba vreo doi ani de zile, până iese pe piață informația respectivă, că dacă știai de doi ani de zile puteai și tu să livrezi un eventual produs de care am nevoie… Așa de unde să-l ai tu prin magazie, că nu aveai de unde să știi exact ce-mi trebuie mie?

Și întrebare: măi, dar ăla care a venit să-ți vândă, ăla de unde știa chestia asta? Și aici începe procesul.

Da, sunt unii care în mod cinstit au de toate, pentru că lucrează de mult timp, au acumulat de toate, pentru că le folosesc pe toate, și inevitabil nevoile tale sunt legate de ceva care vinde ăla. Dar dacă tu n-ai genul ăla de activitate, pentru că tu nu ești dimensiunea aia de agent care le face pe toate, faci și tu niște lucruri punctuale… Foarte bune, într-un fel, dar dacă nimeni nu-ți spune că va avea nvoie de ele, sau dacă nimeni nu te călăuzește, cum ar veni, pe drumul ăsta, ca să vii tu să le faci pe alea, ce șanse ai tu să vinzi, ca un proces de achiziții publice, ceva? Zău! De unde să fi apărut această brodeală, că aveai tu exact ce-i trebuie unuia, mai ales tu nevând în spate vânzare pe subiectul respectiv. Apoi vine cineva și-ți pune condiții, de bun simț, într-un context în care zici: păi dacă vrei să vinzi ceva, păi trebuie să fi făcut anterior asta, asta, asta! Păi dacă nu le-ai făcut, de unde să poți să vii să le faci? Și ca să închei: păi suntem în România, nu?!

Dacă noi nu ne facem pentru noi, șansa unui agent economic din România să vină să spună: stai să vezi, că eu n-am făcut pentru România, am făcut pentru alții, nu mai există nici la petrol… Că la petrol mai făceau asta, probabil, înainte de 90, că vindeau foarte mult în străinătate, aveau acea deschidere nemaipomenită…

Nu există un agent economic în Industria de Apărare în momentul de față să vină să spună: eu particip la o licitație cu experiența, că am vândut în Germania, sau am vândut în Franța, nu există așa ceva!

Or el, pe de altă parte, nu poate să vină nici măcar să spună: stai să vezi că eu am vândut în România în nu știu câți ani și că, teoretic, vă bazați pe mine, asta-i chiar de rău acuma, că ăștia zic: din cauza ta nu știu ce și nu știu ce. Adică e anapoda! Pentru că în final acolo sunt banii noștri!

Înțeleg că lipsește strategia de care spuneați?

Deci, dacă noi nu reușim, repet, ca strategie, să înțelegem că această activitate trebuie, per ansamblu, inițiată, menținută, dezvoltată, nu intelegem ca fara un fel de nivel de bază pentru activitatea reală industrială din spate, cu sprijin politico-militar, real, șansele sunt zero!

Iar lucrurile vor fi vizibile, probabil, și spuneam la un moment dat că mi-aș dori sincer să se și întample cât mai repede, ca un agent economic din Industria de Apărare, să definim așa, să fie în situația să i se solicite, să livreze ceva, și el să zică: nu, domnule, eu nu vreau să vând așa ceva, eu mai bine vând la alții și nu vând la români!

Cum ar fi o situație din asta? Sau nu vând la Ministerul de Interne. Să vină unul să-l roage cu cerul și pământul, dă-ne transportor blindat, dă-ne racheta din aia și agentul economic să vină să zică: Nu. Eu nu vreau să vă dau!

De ce vă zic asta? Pentru că există exemple echivalente în altă parte, unde se întâmplă în mod real. Adică unde strategia e o luptă industrială, care ăla vine și spune: stai să vezi că noi vindem pe-aicea de vreo sută de ani și consorțiul din care eu fac parte… pe bunicul l-ați păcălit cu nu știu cât… Așa se petrec lucrurile la ăilalți.

Adică repet: această istorie acumulată trebuie să fie folosită. Or, noi nu numai că n-o folosim, dar ne batem joc de implicațiile economice. Cum să-i ceri unui agent economic să investească în tehnologie, în momentul de față, dacă el nu vinde?

Că n-are de unde să aibă profit! Și, deci, dacă n-are profit ca să investească în tehnologie, el oricum își menține o capabilitate peste cinci ani… Că, în mod real, dacă te duci la unul și îi spui că: măi, vreau de la tine nu știu ce produs, care îmi trebuie mie, și el ți-l livrează peste cinci ani, ca parte a procesului de dezvoltare, păi în mod firesc te duci și tu la el și îi spui: măi, dar stai să vezi, că tehnologia pe care o ai tu acuma trebuie să crească, că produsul tău peste cinci ani nu trebuie să fie perimat deja. Și tu spui: nu știu domnule, eu ti-l fac cu tehnologia pe care o am eu! Păi nu e bine. Atunci ăla o să zică: păi da, dar eu nu vreau, și ăla o să zică: păi da-ți-mi bani să mă retehnologizez! Păi banii trebuiau să vină din vânzarea de produse, ca să zic așa!

E un cerc din ăsta, nu e vicios, că e de fapt o chestie tendențioasă, de fapt, care scoate din calcul toate posibilitățile de acumulare de valoare, că ăsta e cuvântul. Adică nu poți să trăiești din valoarea acumulată. Faci ceva astăzi, ca să-ți folosească mâine. Nu. Faci ceva astăzi ca să scapi, pe de o parte, de unul care te acuză că oricum i-ai mâncat banii și care, în final, se dovedește foarte contraproductiv.

Iar ideea că au rămas agenți economici foarte importanți, să zicem, pe piața românească… păi, în spate de fapt e un fel de șantaj. Ei au rămas în situația în care sunt singurii furnizori de nu știu ce chestie, singurul care mai știe el să facă nu știu ce situație, și așa mai departe! El n-a rămas ca agent economic în piața românească pe principii economice reale. Pentru că n-a avut piață. M-ați înțeles?

Și acuma vorbim de programe. Păi da uite, vorbim de banii care vin. Păi banii vin nu ca să faceți tot ce v-am zis eu, ci dimpotrivă, să-ți acorde acel buffer în care tu să te dezvolți în continuare. Mimezi ideea unui parteneriat de grup cu unii care fac la fel ca tine, dar nu sunt ăia banii de dezvoltare. E așa un fel de buffer să continui într-o anumită direcție, în sensul că îți permite și lucruri pe care altfel puteai să le faci din activitatea de bază. Deci, repet, o activitate de bază pe termen mediu, nu punctual. Care ea să fie de fapt motorul acestei dezvoltări! E culmea! Repet. În fiecare zi sunt exemple care arată că de fapt lucrurile merg în această direcție.

Cum pot fi ele schimbate?

Cum să le schimbi? Până una alta nu e foarte greu. Pentru că, iarăși, criza… dădea o oportunitate, tocmai pentru a arăta cât de benefic este un fel de proces din ăsta strategic, de anticipare. La ce mă refer? Da, trăim toți pe buget. Din nefericire, bugetul e anual.

Eu nu înțeleg, iarăși, paranteză la subiect, de ce nu putem să facem și noi buget multianual? Deci, din ideea unui buget anual, asta înseamnă că permanent există, ca să spun așa, un fel de poartă de decizie cu destul de multe portițe în spate, care pot să schimbe lucrurile de la o zi la alta. Adică nimeni nu poate să anticipeze anul viitor, pe vremea asta, cum e cu banii. Pentru că zice: stai să vezi, mai întâi trebuie să propună bugetul, după care trebuie să se aprobe bugetul, după care trebuie să rectifice nu știu ce chestii, după care trebuie să se facă act adițional… și de aicea om vedea dacă se poate. Păi nu ne hotărâsem că facem? Și tot timpul se trăiește așa, că stai să vezi, că trebuie să se aprobe nu știu ce.

E foarte dăunător în relațiile economice. Pentru că ciclurile sunt mai lungi decât perioada asta, nici măcar anuală, sunt cu o dimeniune temporară superioară.

Deci asta e o problemă. Apoi, a doua problemă e că în momentul în care te adresezi unuia care vrea să-și facă un anumit tip de plan, acolo se vede dacă ai o politică în spate, ce să spunem de covid…

Dau un exemplu relativ tâmpit, dar totuși… Cheltuielile sunt bugetate. Deci, de la începutul anului, ca să dau un exemplu, cineva anticipa care sunt cheltuielile până la final și în funcțiede asta și-a făcut, probabil, o eșalonare a repartiției cheltuielilor, în funcție de diverse elemente. Deci se știa relativ apriori faptul că vei avea nevoie de anumite lucrări, de anumite servicii, de anumite activități.

Păi de ce te lași surprins, ca să zic așa, de momente de astea, câtă vreme știi că vei avea nevoie să faci lucrurile respective?

O minimă politică economică este să devansezi contractual, nu cheltuiala în sine, ci acordarea contractului pe aceste principii. Decât să îl trimiți pe unul în șomaj tehnic pe ideea că n-ai de lucru, dar tu știică ai nevoie de el spre sfârșitul anului, să-ți facă nu știu ce lucrare că oricum era în plan, bugetat, nu mai bine îi dădeai contractul și îl timiteai la bancă, să se ducă să fie agent economic normal, să-și țină oamenii la muncă, și în felul ăsta, repet, să avem încredere în el?

Nu! Toată lumea a luat pauză! După care și-au plătit pauza! Și după aia vine cineva și zice: măi, dar noi aveam treabă, dar cum să reluăm treaba că acuma ne costă mai mult, că între timp s-a oprit, că n-avem, că ne lipsește, că n-am făcut, că n-am aprovizionat…

Asta era o minimă chestie de anticipare a unui lucru care era deja scris, nici măcar nu trebuia anticipat, trebuia citit de pe hârtie! Iar această chestie e, din punctul meu de vedere, de neînțeles. Pentru că nici nu mai are legătură cu un fel de planificare pe termen lung, să zicem: da, domnule, dar e complicat, dar îi trebuie un plan, trebuie adoptat… Nu asta era o chestie din Legea bugetului care de bine de rău există, și-i semnată!

Deci, repet, noi nu reușim să facem planuri nici măcar pe termen scurt, pe legi reale.

Este vorba despre cooperarea dintre ministrul Economiei și ministrul Apărării?

Stați puțin. Nu am vrut să dau nume acum. În partea a doua trecem la subiect. Deci, ăsta e mecanismul. E prost ca mecanism. Și are legătură, vă spuneam, și cu viața civilă, și cu viața mai reglementată de diverse structuri, să zicem Ministerul Apărării… Deci nu e ceva unic într-un anumit sector. E valabil pentru toate sectoarele de activitate. Planurile de investiții. Acuma, vă imaginați, vine unul la mine, care cel puțin din punctul nostru de vedere, investițiile sunt cu totul altceva decât își imaginează o autoritate publică locală, care trebuie să-și facă podul de nu știu unde…. Dar credeți-mă că e la fel! Păi dacă bugetul pentru investiții e anual și se aprobă prin legea bugetului de stat care intră în mod real, adică banii la noi în economie se văd prin martie-aprilie, că noi nu știm dacă s-au schimbat banii până atuncea. Și în momentul ăla se derulează procedurile de achiziție publică…

De asta se asfaltează în noiembrie! Că în mod fizic nu există timpul real ca să vină unul să zică: măi dar n-am putea și noi să asfaltăm în primăvară? De ce trebuie să asfaltăm în noiembrie? Păi noi asfaltăm în noiembrie nu că vrea ăla neapărat să își bată joc de bani, ci pentru că ciclul respectiv e de așa natură făcut încât îl împinge în mod disperat să facă tot felul de șmecherii, să cheltuie banii când nu trebuie. Și deci și ce există, se cheltuie când nu trebuie. Apoi toate rectificările, suplimentările, modificările și nu știu ce, sunt toate, tot spre sfârșitul anului.

Iar acuma, dacă se uită cineva în mod real, la sfârșitul anului, în decembrie, nu se lucrează…. Adică dacă vine cineva și spune că se lucrează… băncile în mod oficial au programul de așa natură făcut încât se dovedește că nu lucrează. Și mă refer și la Trezorerie aici. Deci din punctul ăsta de vedere, e o realitate. Adică, până prin Martie nimeni nu se destupă la cap, în Decembrie nu se lucrează, după care procedurile sunt cu achiziții publice, și ideea e: de lucrat când se lucrează?

Că dacă vrei să lucrezi anul viitor din banii pe anul ăsta, nu se poate.

Și atunci, inclusiv pe principiul ăsta, nu este posibil să folosim resurse interne de finanțare. Și întrebarea ar fi: dar cum să facem? Hai să vedem așa, pe termen mediu. Aici era bucuria, într-un fel, pe programul European, pentru că alea erau multianuale, sunt, vor fi în continuare, multianuale. Păi da, dar dacă nu reușim să ne înțelegem ce anume dorim de la el, situația e tot neschimbată.

Adică vine cineva să se bucure că în viitorul program vor fi bani mai mulți pentru nu știu cum, interpretat cu cercetare pe-acolo…. Nu e chiar așa.

Adică din punctul ăsta de vedere, în ideea că există un fel de program operațional care nu știu cum se alimentează… evit cuvinte, da? … teoretic acolo încep să apară condiții.

Păi stai să vezi că UE dă o anumită sumă de bani, să zicem un procent din suma totală, după care celălalt procent trebuie să se regăsească în bugetul statului și acuma vine cineva și spune: măi, stai să vezi că e o mare realizare, că uite în viitorul program nu mai facem ca în fostul program, adică în loc de 15% de la bugetul statului, 85% de la bugetul UE, facem 30 cu 70! Și putem să finațăm mai mult.

Păi nu e adevărat. Pentru că problema noastră de fond a fost că nu îi avem pe ăia 15% în buget. Acuma ne trebuie de două ori mai mult care, cu siguranță, nu vor fi deloc în buget sau … e o adevărată problemă până se identifică sursa asta de buget, că altfel nu se pornește programul de finanțare.

Deci noi nu vorbim cum anume se aleg, se selectează proiecte și nu știu ce. Nu. Per ansamblu e însă o problemă de cash flow până la urmă, care împiedică, iarăși, și realizarea finanței respective. Iarăși o întrebare: de ce? De ce trebuie să ajungem în situații de-astea?

Există nenumărate alte modalități, din punctul meu de vedere, care împiedică să se ajungă în situația asta.

Va continua