Lupta” împotriva covid 19 este cu totul și cu totul diferită de un conflict interstatal obișnuit.

Faptul că virusul este un inamic comun, care ne atacă pe toți, în aceeași măsură, ar fi presupus solidaritatea țărilor din întreaga lume. Numai că, așa cum știm, lucrurile au decurs diferit.

Statele au făcut eforturi pentru a-și procura ventilatoare și măști. Apoi, odată cu ruperea lanțurilor de aprovizionare, au pus sub control național atât produsele medicale, cât și alte resurse strategice de importanță majoră.

Politizată, Organizația Mondială a Sănătății, și-a pierdut tot mai mult credibilitatea, în vreme ce Uniunea Europeană s-a dovedit, o dată în plus, neputincioasă în fața crizei.

Timp în care SUA, Rusia și China s-au grăbit să-și lanseze, fiecare, propria formă de război informațional.

Asistăm la prăbușirea rapidă a ordinii internaționale liberale postbelice.

Noul coronavirus reprezintă un nou câmp de luptă în politica internațională, care va determina ascensiunea sau căderea națiunilor. De asemenea, este o competiție în cadrul căreia se vor stabili popoarele, tipurile de societate și formele statale cele mai reziliente.

Una dintre marile provocări apărute în această perioadă este incapacitatea de a prognoza corect dinamica pandemiei, astfel încât, cel puțin deocamdată, nu putem cunoaște rezultatele finale.

Tot ce știm este că virusul se dovedește necruțător cu cei vulnerabili. Și, din acest punct de vedere, atât SUA, cât și națiunile europene au fost slăbite de diviziunile sociale în creștere, polarizarea politică și, nu în ultimul rând, de disparitățile privind bogăția, educația și sănătatea.

Regiunea în care ne aflăm a fost dintotdeauna cadrul unor tensiuni politice semnificative și este de presupus că pandemia de covid 19 va accelera riscurile geopolitice interconectate.

Tot ce putem spera e că angajamentele strategice ale României vor fi de natură să sporească securitatea și pacea din această zonă, servind, însă, în aceeași măsură, interesului nostru național.

Pentru aceasta, ar trebui să renunțăm la atitudinea subalternalistă care a făcut atât de mult rău țării noastre în ultimii treizeci de ani, adoptând o politică cu adevărat bazată ”pe noi înșine”, politica Brătienilor de pe vremea când PNL era cu adevărat un partid național.

Spațiul românesc s-a aflat și se află la răscrucea marilor interese geopolitice și, așa cum este îndeobște știut, Marile Puteri n-au pregetat niciodată să-și interfereze acțiunile în această zonă.

Cum, ar fi, de pildă, în perioada în care ne-am câștigat Independența sau, ulterior, în timpul Primului Război Mondial, în urma căruia am izbutit Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul Român.

Ceea ce se știe mai puțin este că, încă din a doua parte a secolului al XIX-lea, Marx și Engels definiseră filonul etnic românesc ca fiind contrarevoluționar prin însăși natura sa și, astfel, destinat eradicării, pentru binele revoluției mondiale.

Pe cale de consecință, aneantizarea etniei române fusese identificată ca unul din scopurile revoluției, poporul nostru fiind etichetat, în integralitatea sa, drept dușman de clasă, care nu merită altceva decât să fie distrus.

Paradoxal, ideea bolșevică a eliminării identității etnice a românilor se potrivea perfect cu șovinismul oficial antiromânesc adoptat atât de Imperiul rus, cât și de Imperiul Austro-Ungar, în scopul justificării expansiunii lor în teritoriile românești, cel dintâi dorindu-și înlăturarea singurei populații aflate în calea continuității panslave (care îi cuprindea pe bulgari, pe macedoneni, pe muntenegreni, pe sârbi, pe croați și pe sloveni), iar cel de-al doilea fiind preocupat de politicile de asimilare și redefinire etnică din zonele unde românii erau populație majoritară1.

Pe parcursul unui foileton dedicat Primului Război Mondial, publicația noastră a arătat felul în care, deloc surprinzător, în ciuda faptului că eram aliați și, chiar în ciuda legăturii de rudenie dintre Regina Maria și țarul Nicolae al II-lea – erau veri primari –, Rusia a tratat România într-o manieră ostilă, conspirând cu Puterile Centrale inamice – Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria, pentru a-i împărți teritoriile, atât înainte de căderea țarului, cât și după aceea.

Conducătorii români angajați în consolidarea statului român au izbutit, însă, să navigheze printre toate aceste constrângeri.

În urma unei interpelări parlamentare, Ionel Brătianu avea să spună: ”Moșul meu a făcut o casă cu o pivniță și patru camere. Tatăl meu a mai adăugat opt camere. La rândul meu am mai adăugat, și eu sper că generațiile viitoare vor mai adăuga și ele ceva. Ceea ce am făcut la Florica aș vrea să facem și în statul român”.

Pentru a completa comparația, e bine să ne amintim că Primul Război Mondial și Marea Unire au avut loc în timpul pandemiei de gripă spaniolă.

Traversăm vremuri la fel de grele, iar reacțiile Marilor Puteri actuale par a fi, uneori, ecoul unor scheme de comportament foarte vechi.

Unul dintre cele mai puternice mituri post-decembriste, se referă la confiscarea revoluției din decembrie 1989 de către nomenclatura comunistă și de către Securitate care, aceasta din urmă, ar fi câștigat puterea construind ”capitalismul original” cu oameni șantajabili în poziții cheie ale statului. Omițându-se, în majoritatea cazurilor, faptul că odată cu procesul de destalinizare început în primăvara lui 1956, și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României, cadrele pro-sovietice din Securitate și din activul de partid, spionii infiltrați ai Kremlinului și nu numai, au fost îndepărtați din posturile de decizie și puși pe linie moartă (atunci când au putut fi descoperiți).

Ceea ce, însă, nu se spune niciodată, este că tocmai aceștia și, mai cu seamă, odrasele lor, sunt cei care au ieșit puternic în față după 1990, mulți dintre ei afișând un antirusism demagogic, de paradă, grație căruia au izbutit să ocupe poziții de putere și de influență atât în România, cât și în afara acesteia.

Or, așa stând lucrurile, avem toate motivele să fim îngrijorați.

 

1Cf. Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București, 2012, pp.59-185