” Rușii tăi nu luptă ci ne jefuiesc depozitele de unde ei primesc un kilogram de pâine și șase sute de grame de carne pe zi; soldaților mei, care luptă fiecare cât doi, nu li se îngăduie să primească decât trei sute de grame de făină pe zi și trei sute de grame de carne de două ori pe săptămână.” (Dintr-o scrisoare a Reginei Maria către vărul ei, Nicolae al II-lea, Țarul Rusiei.)

La 27 august 1916 Regele Ferdinand s-a adresat Consiliului de Coroană, spunând că acceptase necesitatea de a intra în război de partea Antantei: Deși sunt un membru al familiei de Hohenzollern, sunt mai înainte de toate Regele României și ca atare trebuie să fac ceea ce supușii mei doresc să fac.

România a declarat război Imperiului Austro-Ungar la orele 5 p.m., în aceeași seară, iar opinia publică a reacționat cu entuziasm. Mulțimea s-a revărsat pe străzi, întrerupând circulația și grupuri de tineri s-au adunat să defileze în fața palatului Cotroceni cântând cântece patriotice.

La miezul nopții însă, bătaia frenetică a clopotelor, semnalând bombardamentul dușman, a pus capăt bucuriei. Avioanele germane au început să bombardeze Bucureștiul, zburând dinspre frontiera bulgară, care era la o distanță de douăzeci și trei de minute.

Imediat, Kaiserul a scos numele Regelui Ferdinand din casa de Hohenzollern, considerându-l drept un degenerat, și se spune chiar că frații lui au îmbrăcat haine de doliu, ca și cum ar fi fost deja mort.

Primele vești de pe front au fost îmbucurătoare, întrucât armata română își începuse marșul peste munți, în Transilvania, mai înainte ca inamicul să aibă timp să-și adune forțele.

La 1 septembrie, Bulgaria a declarat război României, iar la 5 septembrie feldmareșalul August von Mackensen a atacat fortificațiile care apărau Dunărea, nemții izbutind să decimeze, într-o singură zi cele trei divizii lăsate să protejeze fluviul. Rușii, care promiseseră să trimită 50 000 de oameni în Dobrogea, au trimis numai 20 000.

Regina Maria a expediat o scrisoare în Anglia, vărului George, în care reamintea sacrificiul lui Ferdinand, dând, totodată, glas îngrijorării sale cu privire la situația României: Sper doar că Rusia își va ține promisiunea și nu ne va înșela, ar fi dezastruos pentru noi, cât și pentru Antantă […] vreau să înțelegi că, în această clipă, am în vedere cauza generală […] lasă-mă să-ți spun încă o dată cât sunt de bucuroasă că suntem împreună în aceste vremuri mari și îngrozitoare și lasă-mă să am sentimentul că ne vom putea îndrepta spre tine în caz de nevoie, întrucît este posibil să avem de înfruntat timpuri foarte grele. Nu mă tem, dar sunt îngrijorată.

Spre a obține fonduri pentru activitatea Crucii Roșii Britanice din România, Maria a scris prima sa carte, Țara mea, care a fost publicată în Anglia. Ea își dedica cea mai mare parte a zilei îngrijindu-se de soldații spitalizați care o venerau, le împărțea hrană, dulciuri, țigări și cuvinte de îmbărbătare. Prințul Nicolae își însoțea adesea mama, împreună cu surorile sale, Elisabeta (21 de ani) și Marioara (16 ani), care duceau tăvile cu masa de prânz și de seară.

Acest lanț de spitale din jurul Bucureștiului era ținta predilectă a aviației germane, care le bombarda încontinuu, astfel încât românii au fost nevoiți să instaleze alături lagărele de prizonieri de război și numai această informație, retransmisă la Berlin de rețeaua de spionaj, i-a convins pînă la urmă pe nemți să se îndrepte înspre alte obiective.

Regina intuia că ”micile vicii” ale României din timp de pace vor fi de natură să îngreuneze enorm efortul de război. Obișnuiți cu sistemul distribuirii posturilor, politicienii și generalii făceau numirile pe protecții mai curând decât pe competență.

Brătianu, spunea Regina, nu are niciun fel de spirit militar. El este un om de stratagemă, nu un om de acțiune. Socotesc că este un politician foarte inteligent și cred că este un bun patriot, dar nu este un soldat…. războiul este un lucru mult prea serios ca să-l împarți cu favoriții.

Începând din vara lui 1914, România nu avusese decât doi ani ca să-și sporească forțele armate.Insuficiența efectivelor era agravată de echipamentul precar. Potrivit ambasadorului american de la București, Marea majoritate a armatei române era constituită din soldați neexperimentați care, în bună măsură, nu aveau cadre ofițerești corespunzătoare.[…] Armata română nu avea artilerie… Era, de asemenea, o mare lipsa de grenade de mână.

Lucrurile aveau să fie enorm îngreunate, în primul rând, de nefericita schimbare a miniștrilor de externe de la St. Petesburg. Astfel, Sazanov, un om devotat țării sale și cel care negociase intrarea noastră în război, a fost înlăturat de Împărăteasa Alexandra (la sfatul lui Rasputin), și înlocuit cu un anume Boris Sturmer.

Ambasadorul Franței în România, contele de Saint Aulaire scria în memoriile sale că, fără știrea Țarului, miniștrii și generalii săi, conduși de Sturmer, concepuseră, împreună cu nemții, un plan de pace separată și de împărțire a României, în urma căruia Muntenia avea să treacă la Germania și Moldova la Rusia.

Tot Saint Aulaire a atestat faptul că munițiile și proviziile trimise României din Franța, via Rusia – singurul drum deschis dintre România și Vest – au fost intenționat reținute de rușii doritori să saboteze efortul de război al românilor. Venirea lui Sturmer la putere a subminat întru totul capacitatea Rusiei de a întreprinde ofensiva promisă de câmpul de luptă.

S-a speculat adesea, în epocă dar și mai târziu, că atât Împărăteasa Alexandra, cât și faimosul călugăr Rasputin, care izbutise să o subjuge în totalitate, ar fi făcut, în realitate, jocurile nemților.

De exemplu, chiar marele dicționar Larousse, ediția 1932, notează că Desfrânatul Rasputin a devenit atotputernic pe lângă Țarul Nicolae al II-lea, iar în timpul Primului Război Mondial a fost instrumentul trădătorilor germanofili.

Mulți analiști care au studiat cazul și despre care ne relatează, printre alții, Vasile Dumitru Fulger, în cartea sa Spioni în sutană, afirmă că, mergând pe linia unor astfel de întrebări, trebuie avut în vedere faptul că Sturmer Boris Vladimirovici, numit președinte al Consiliului de Miniștri în urma intervențiilor lui Rasputin a fost el însuși de origine germană, ca și Alix de Hessa de altfel, dar, dincolo de acest amănunt biografic, el s-a și manifestat prin fapte ca filogerman. De altfel, este cât se poate de evident că după numirea lui Sturmer în înalta funcție, situația pe frontul rusesc s-a înrăutățit, în unele zone chiar foarte grav.

Ceea ce știm, însă, sigur, este că Regina Maria – care, așa cum scrie Hannah Pakula, era adorată la St Petesburg și, ca membră a clanului Romanov, era primită în discuțiile de familie privitoare la ceea ce nu era în ordine cu Țarul Nicolae și soția acestuia – o considera pe Țarină drept singura vinovată pentru înstrăinarea lui Nicolae, comentariile ei acide fiind frecvente în jurnale si, mai cu seamă, în corespodența de familie. Nu pot spune că am o dorință prea mare să mă întâlnesc cu Alix, iar ea probabil că nu are niciuna să fie cu mine, îi scria ea mamei sale.

Astfel încât Regina a apelat, în cele din urmă, personal, la vărul său, Țarul Nicolae al II-lea, solicitându-i ajutorul militar promis, doar că acesta, luptând cu miniștrii trădători, cu trupele descurajate și cu populația nemulțumită a propriului său imperiu pe cale de destrămare, nu era, în acel moment, capabil să ajute pe cineva.

La începutul lui octombrie, nemții au trimis peste 900 000 de soldați, incluzând corpul alpin bavarez, experți în războiul montan, împreună cu mari cantități de muniții, ca să-i salveze pe unguri, astfel încât Armata română a fost respinsă încetul cu încetul de pe fiecare parte de teritoriu cucerit. După capturarea Brașovului, la 9 octombrie, soldații români înfrânți au început retragerea, luptâdu-se să ajungă acasă prin trecătorile munților și împrăștiindu-se, ulterior, pe plaiurile muntenești, urmați de mii de refugiați transilvăneni, desculți și fără adăpost, care fugiseră de represiunile maghiare.

Cu o mare parte a Dobrogei deja în mâinile nemților, feldmareșalul Makensen și-a propus să cucerească marele Pod de la Cernavodă, unic pe cursul inferior al Dunării. Dincolo de pod se afla Constanța, singurul port maritim al României la Marea Neagră. După lupte crunte, ei au raportat cucerirea Constanței la 27 octombrie, iar Dobrogea, vechi obiect al disputei dintre Bulgaria și România, a intrat în mâinile Puterilor Centrale la sfârșitul lui Octombrie.

În încercarea de a opri Germania, Parisul l-a trimis pe generalul Henri Berthelot drept consilier militar pe lângă armata română. Acesta a sosit la București pe 18 octombrie 1916, cu 1200 ofițeri francezi bine instruiți. Călătorise via Rusia și se oprise pentru o audiență la Țar, precum și pentru unele întâlniri cu Sturmer și diverși conducători militari ruși. Nicolae Al II-lea îl asigurase cu toată sinceritatea în privința statorniciei Rusiei față de România, însă limbajul lui Sturmer, Ministrul său de Externe, suna a trădare și pace separată. În plus de asta, puțin politicos, Șeful Statului Major i-a arătat lui Berthelot o hartă pe care o tot lovea cu putere pentru a evidenția linia dintre Muntenia, pe care rușii plănuiau să o evacueze, și Moldova, pe care el o trata ca pe o parte a Rusiei și pe care ei aveau de gând să o apere.

De altfel, sosirea lui Berthelot în România a determinat trimiterea unei directive secrete, de la St. Petesburg către Misiunea rusă de la București: Nu uitați că scopul nostru fundamental este să facem să nu reușească misiunea franceză.

La 23 octombrie, a doua zi după căderea Constanței, doctorii i-au confirmat Reginei bănuiala că fiul ei cel mai mic, Mircea, avea febră tifoidă.

L-am văzut pe Berthelot, avea să scrie Maria, și am avut cu el o îndelungată și serioasă discuție, fiindcă eu consider că el este omul care trebuie să ajute și să salveze țara noastră. I-am spus că îmi moare copilul, că poate Dumnezeu îmi cere acest crud sacrificiu, dar în ciuda acestui lucru îngrozitor, care mă absoarbe acum cu totul, doresc să-i vorbesc de țara mea, ca să nu pierd dintr-o dată copilul și țara!

Atunci când Marele Stat Major Român a cerut ca, în vederea menținerii frontului din Transilvania, românii epuizați sa fie schimbați de cei peste o jumătate de milion de soldați ruși, aflați într-o condiție foarte bună și încartiruiți la țăranii români din Moldova, șeful Marelui Stat Major rus i-a telegrafiat șefului misiunii militare ruse din România: Niciun om, nicio pușcă!

În timp ce românii și francezii negociau în disperare cu Rusia, nemții și austriecii au trecut defileurile și pe la mijlocul lui noiembrie aceștia au început coborârea în câmpiile Munteniei, la est, spre București, ceea ce a determinat următoarea mișcare din sud, unde Mackensen și trupele sale au trecut Dunărea în apropiere de București. Nemții, bulgarii și turcii se îndreptau înspre capitală. Războiul părea terminat.

Prințul Știrbey și colonelul Ballif, aghiotantul Reginei, i-au expus acesteia planul de evacuare. Înainte de orice, ea și-a vizitat spitalele, unde soldații erau înnebuniți din cauza panicii. Unii din răniți fuseseră deja evacuați, cei rămași erau îngroziți la gândul că vor fi lăsați să cadă în mâinile dușmanului.

Regele a părăsit capitala pe 2 decembrie 1916. A doua zi, Brătianu și celelalte oficialități au plecat, de asemenea, la Iași, cetățenii înstăriți încercând să-i urmeze cum puteau mai bine, ceilalți fiind nevoiți să se descurce cu ocupantul.

Sosirea unui emisar al generalului Mackensen, cerând capitularea Bucureștiului, a marcat începutul unui jaf sistematic, efectuat timp de doi ani de către Puterile Centrale.

 Citește și Împușcătura care s-a auzit în toată lumea

va urma