Există episoade ale istoriei cu reverberații atât de puternice peste timp încât cunoașterea și înțelegerea lor este esențială pentru felul în care percepem și interpretăm prezentul.
Primul Război Mondial, un moment de cumpănă în istoria lumii este, cu siguranță unul dintre acestea. În cazul României vorbim despre Războiul de Reîntregire, care a fost pornit în 1916 și care a implicat sacrificii uriașe la nivelul întregii societăți a Vechiului Regat. La sfârșitul său, elitele acelui timp au pus pe harta Europei România Mare, împlinind visul multisecular al românilor de pretutindeni.
Atunci ca și acum, România se confrunta cu problema spinoasă a alianțelor într-un peisaj geostrategic complicat. Provocările datorate așezării noastre la confluența dintre Orient și Occident, într-o zonă strategică de maximă importanță și, prin urmare, râvnită de toate națiunile cu vocație imperială, au rămas, în esență, neschimbate de-a lungul secolelor. Multe din frământările politice actuale sunt ecouri ale unor evenimente de atunci.
Iată de ce am decis să oferim celor interesați să compare și să înțeleagă, dar cărora timpul nu le îngăduie să citească tomuri voluminoase, un serial despre România în timpul Războiului de Reîntregire.
Cum figura Reginei Maria este cea mai luminoasă figură a acelui timp, nepoata Reginei Victoria și a Țarului Alexandru al II-a fiind femeia care avea să ne schimbe complet destinul ca țară și ca popor, am luat drept sursă principală splendida carte a cercetătoarei Hannah Pakula, Ultima romantică, Biografia Reginei Maria.
Împușcătura care s-a auzit în toată lumea (I)
”Dumnezeu ne-a chemat ca să civilizăm. Noi suntem misionarii progresului” (Kaiserul Wilhelm al II-lea)
Asasinarea, la 28 iunie 1914 a moștenitorului Imperiului Austro-Ungar și a soției sale, la Sarajevo, a zguduit puternic Europa întreagă și, o lună mai târziu, o mare parte a acesteia își alesese deja partenerii.
Imensa majoritate a românilor din Vechiul Regat, precum și Principesa Moștenitoare Maria erau de partea Antantei (formată din Marea Britanie, Franța, Belgia, Serbia și Rusia), adică în opoziție directă cu Regele Carol și Regina Elisabeta, care erau puternic pro-germani și, în consecință, de partea Puterilor Centrale (Germania, Imperiul Austro-Ungar, Turcia, Bulgaria).
Mătușica… s-a descoperit dintr-o dată cu înverșunare die Rheintochter (fiica Rinului); tot timpul era Deutschland uber Alles, Gott mit uns și tot restul – avea să noteze viitoarea Regină Maria a României. Mi s-a spus că trebuie să socotesc căderea Angliei drept o certitudine, că era epoca Germaniei, începutul erei teutone, că ei trebuie să devină stăpânii lumii pentru binele umanității. Ea spunea chiar că… Anglia trebuia să cadă pentru că femeile ei deveniseră imorale.
La 2 august, germanii i-au cerut Regelui Carol să mobilizeze imediat armata împotriva Rusiei. Acesta, îngrozit să-și vadă diplomația secretă expusă public și perfect conștient de faptul că românii din Vechiul Regat, dornici să își elibereze frații asupriți de dincolo de munți, erau potrivnici unei alianțe cu Germania dar, totodată, ferm convins că Germania se îndrepta spre victoria totală și imediată, nu putea face nimic mai decisiv decât să convoace, pentru ziua următoare, Consiliul de Coroană, promitând să susțină mobilizarea în direcția sprijinirii prietenilor săi.
Regele Carol a deschis lucrările condamnând ceea ce numea ”o politică de sentiment”, discursul său fiind întâmpinat de o tăcere dezaprobatoare. Singurul care a vorbit în sprijinul suveranului, pledând pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale a fost Petre Carp, cel mai înverșunat germanofil din România. Până și Alexandru Marghiloman, liderul Partidului Conservator și progerman, a pledat pentru neutralitate. Și, au fost voci care au avertizat Consiliul că orice decizie de a purta războiul alături de Imperiul Austro-Ungar ar putea foarte bine să provoace un război civil. Brătianu, cel din urmă care a luat cuvântul, a susținut pregătirea armată și a anunțat hotărârea guvernului de a rămâne neutri, timp în care opinia publică va fi pregătită în vederea intrării în război, în cele din urmă de partea Antantei.
După Consiliul de Coroană, popularitatea Regelui Carol a scăzut constant, întrucât poporul român nu vedea în el decât un obstacol în calea declarării războiului împotriva Ungariei și a eliberării românilor din Transilvania.
Regele Carol a murit la Sinaia, în noaptea zilei de 9 octombrie 1914.
După recunoașterea noului rege, Maria și-a ridicat voalul de doliu. Am simțit deodată că trebuie să-mi descopăr fața înaintea întregului Parlament, că trebuie să mă întorc spre ei fără niciun văl de doliu între ei și mine. Un strigăt puternic s-a ridicat spre bolta înaltă, ceva extraordinar, izbucnit spontan din multe piepturi: Regina Maria! Și am stat apoi față în față, poporul meu și cu mine. Aceea a fost clipa mea – a mea – , o clipă care nu este dat multora să o trăiască; pentru că în momentul acela nu era numai o idee, nu numai o tradiție sau un simbol, pentru care aclamau ei, ci o femeie; o femeie pe care ei o iubeau.
România nu era pregătită pentru război. Convins că între vechea și noua lui țară nu va surveni niciodată un conflict, Regele Carol importase virtual întreg echipamentul militar din Germania. După moartea lui, românii au descoperit că nu au uzine de armament proprii și că Germania și Austria nu se arătau deloc dornice să expedieze armamentul ce fusese comandat și plătit, încă din decembrie 1914.
Spitalele erau inadecvate, vechi și impropriu utilate, cu personal format din țărănci plătite cu opt dolari pe lună și bazându-se doar pe conducerea doamnelor din înalta societate. Bogătașii se operau întotdeauna în străinătate.
Din punct de vedere geografic România era, la fel ca acum, incomod expusă, singurele sale fortificații find cele naturale – Munții Carpați pe partea ungară și Dunărea, care o despărțea de Bulgaria, la sud. La răsărit era Ursul rusesc. Deși regele Carol înzestrase țara cu prima ei cale ferată, existau totuși puține drumuri stategice militare.
Rusia era acum tovarășul de arme al Angliei, dar nici englezii și nici românii nu aveau încredere în ea. Ea își dorise dintotdeauna Constantinopolul, care străjuia singura ieșire a omenirii la Marea Neagră. Unicul port maritim al României era, de asemenea, la Marea Neagră. Românii nu doreau ca Rusia să le controleze comerțul.
Ferdinand nu credea că românii aveau drept istoric asupra Transilvaniei. ”Ea nu a aparținut niciodată României, ca Bucovina sau Basarabia”, scria el, confidențial, fratelui său, Wilhelm. Afirmație pe care, poate nu tocmai întâmplător, am regăsit-o, identică, în cărțile unuia dintre istoricii noștri contemporani.
Totuși, Regele avertiza că nu îi stă în puteri să-i împiedice pe români să și-o revendice. Procedeele de manipulare ale marilor mase de oameni nu fuseseră inventate încă.
Faptul că atât împăratul Rusiei, cât și Regele Angliei erau verii primari ai Reginei Maria, a încălzit apele diplomatice. Ea a scris Regelul Angliei despre doleanțele României și răspunsul primit l-a încântat pe Brătianu, care a îndemnat-o să scrie din nou, formulând, de această dată, cereri precise. De data aceasta, mesajul adresat Angliei era limpede. Prețul loialității României față de Antantă includea Transilvania și Bucovina care aparținuseră odinioară României și îi fuseseră smulse de Imperiul Austro-Ungar.
Tot ea a scris și Țarului Rusiei care, deși a felicitat-o pe ”draga Missy”, care pleda cauza României ”într-un mod extraordinar de clar”, mărturisea că el și guvernul său erau ”profund uimiți de enormele revendicări ale țării tale”.
Maria a avut și o enormă corespondență cu mătușa sa, influenta Mare Ducesă Vladimir, care își dorea mult intrarea României în război de partea Rusiei.
În primăvara lui 1916, rușii s-au năpustit asupra armatelor austriece, iar la sfârșitul lui iunie ei se aflau în apropierea Carpaților. Antanta l-a informat pe Brătianu că, pentru a răsturna balanța de forțe în est, exact în timpul în care în vest, aveau loc alte bătălii importante, România trebuie să intre imediat în război. A fost momentul lui Brătianu, criza pe care o așteptase pentru a impune Antantei cererile României.
Ca preț al aderării României la Antantă, el a insistat, ca atunci când va veni vremea negocierilor de pace, România să fie admisă în comunitatea națiunilor aliate pe picior de egalitate cu Marile Puteri. O atitudine în contrast flagrant cu slugărnicia clasei politice actuale.
În vara lui 1916, România regală și diplomatică a rămas în București. Regele, chinuit de chemările vechilor loialități față de familia Hohenzollern, suferea de insomnie.
Numită, pe drept, cel mai bun aliat al Aliaților, Reginei Maria îi era milă de agonia soțului ei, dar aceasta nu o împiedica să îl întoarcă împotriva țării lui natale.
Numai eu și încă cineva – scria ea, referindu-se la Barbu Știrbey – știm prin ce a trecut el (Ferdinand). Slavă Domnului”, scria în Jurnalul ei în august 1916, că a existat un bun prieten care a vegheat împreună cu mine.
Fără Știrbey, Maria nu ar fi avut forță. El nu numai că o iubea, dar și credea în ea. Pygmalion politic, el îi recunoscuse inteligența și îi dăduse instrumentele artei guvernării.
La 17 august 1916, România a semnat tratatul de alianță cu Antanta.
Chiar dacă Aliații erau pregătiți să ofere orice teritoriu care aparținea altcuiva și au promis, de asemenea, să admită România ca egal la orice conferință de pace viitoare, pe la spatele lui Brătianu, rușii și francezii au căzut de acord între ei să ocolească România când va veni vremea negocierilor de pace.
În seara zilei de 17 august 1916, prințul Stirbey a trimis un mesaj codificat la Sinaia, unde se afla Maria.
Am spus doar <<Mulțumesc>>, ca și cum fusese un simplu mesaj. Stăteam acolo în pat, singură, și știam că era război – război ! Că la zece zile după semnare vom intra în marea luptă în care aveam să trăim sau să murim!… A doua zi m-am trezit cu secretul meu apăsător și întreaga lume părea schimbată.
