Chris Morrison

Regenerarea spectaculoasă și, în mare măsură, trecută sub tăcere, a gheții arctice continuă și în acest an. În ciuda afirmațiilor, discutabile, despre ”cel mai fierbinte an al tuturor timpurilor” (2024 urmând să fie chiar mai fierbinte), la 8 ianuarie gheața arctică se situa la cel mai înalt nivel din ultimii 21 de ani. În decembrie anul trecut, The National Snow and Ice Data Center (NSIDC) – Centrul național de date privitoare la ghețuri și zăpezi din SUA – a dezvăluit că gheața marină a înregistrat cea de-a treia acumulare majoră consemnată în ultimii 45 de ani. Potrivit blogului științific No Tricks Zone, înregistrările făcute până pe 8 ianuarie au depășit cu mult media anilor 2011-2020. De asemenea, ele depășesc media anilor 2001-2010, precum și media anilor 1991-2000.

Graficul de mai jos arată amploarea redresării în comparație cu toți anii urmăriți prin intermediul înregistrărilor moderne prin sateliți.

Desigur, am ajuns doar la jumătatea iernii și trebuie să fim atenți să nu-i imităm pe alarmiștii climatici, trăgând concluzii, asemenea lor, pe baza unor evenimente singulare.

Dar, așa cum am văzut și în alte articole publicate de-a lungul timpului, actuala refacere a gheții arctice a început în jurul anului 2007. Într-o lucrare recentă, omul de știință danez Allan Astrup Jensen a furnizat date care arătau o topire puternică gheții între 1997 și 2007, dar pierderi minime pe parcursul a 45 de ani, atât înainte cât și după această perioadă.

Jurnalistul de investigații Tony Heller trasează o medie mobilă pe patru ani, demonstrând o mică regenerare a gheții în preajma lui septembrie 2012. El observă, de asemenea, că în anul 1979 a fost înregistrat nivelul minim de la 1950 încoace.

În ce măsură îi afectează toate astea pe alarmiștii care promovează proiectul Net Zero? În 2022, Sir David Attemborough le-a spus telespectatorilor BBC că gheața pe timp de vară ar putea să dispară în 12 ani. Doar că lamentațiile sale par să se fi călăuzit mai degrabă după modele climatice computerizate, alimentate cu himere și cu închipuiri decât după date reale. Dacă gheața continuă să-și facă de cap, panica încălzistă va trebui atenuată, pe măsură ce Marea barieră de corali, așa zisă ”pe cale de dispariție”, va deveni, la rândul ei, tot mai densă.

Variațiile ciclice naturale ale climei observate în înregistrările din trecut de la începutul anilor 1800 par să ofere o explicație mai bună a variațiilor de acumulare a gheții polare. Efectele puțin înțelese ale curenților oceanici și ale schimbării temperaturilor atmosferice sunt factori care influențează în mod evident clima din nordul îndepărtat. Convingerea că oamenii și numai oamenii provoacă schimbările climatice pare să fie un punct mort în înțelegerea glaciologiei arctice.

Așișderea în Antarctica, selecția de date făcută special pentru alarmiști părea să ofere perspective promițătoare în ultimul timp. Anul trecut BBC a anunțat niveluri de gheață mai scăzute decât cele înregistrate în trecutul recent. BBC spunea că aceastea sunt relevante pentru o regiune ”care, până mai ieri, părea rezistentă la încălzirea globală”. Vorbind despre această rezistență incomodă se refereau, desigur, la faptul că, în ultimii 70 de ani, încălzirea Antarcticii a fost ”aproape inexistentă”. Dr. Walter Meier de la NSIDC a adăugat, concesiv: ”este ceva atât de diferit față de de tot ceea ce vedem, este aproape uluitor”. Cuvântul ”uluitor” s-a rostogolit în titlurile de prima pagină ale presei mainstream. Din păcate, dr. Meier părea să uite că doar cu un deceniu în urmă, a făcut parte dintr-o echipă științifică care a dezvăluit datele secrete primite de la sateliții Nimbus care, în 1966, arătau chiar nivele mai mici ale ghețurilor marine pe timp de iarnă.

La acea vreme, echipa Nimbus a câștigat premii, iar Dailiy Sceptic a reușit să împrospăteze memoria dr. Meier despre ceea ce spunea la acea vreme.

Chiar și cu teledetecția pasivă prin microunde (disponibilă din 1979), veți vedea, în cazul Antarcticii, această oscilație, gheața crește și coboară, așa că nivelele extrem de ridicate sau extrem de scăzute nu sunt atât de neobișnuite. Ceea ce ne spun datele Nimbus este că ghețurile din Antarctica au o grosime variabilă, diferențele fiind mai mari decât orice am văzut până acum. Nimbus ajută la punerea într-un context pe termen mai lung și extinde baza de date.

Aplauze pentru extinderea bazei de date. Mai jos profesorul Ole Humlum cartografiază extinderea ghețurilor marine din Antarctica, începând cu 1979.

Allan Jensen analizează aceleași date și observă că, în perioada respectivă, descreșterile au fost foarte mici. Este, în schimb, foarte vizibilă creșterea din jurul lunii iulie 2013, urmată de o mică scădere. Jensen semnalează o scădere recentă în 2022 și 2023. Dar, în ultimul timp, toate scăderile au fost mult reduse, datele obținute în urma măsurătorilor înregistrate la sfârșitul lunii trecute plasându-se doar pe locul al șaselea din restul tuturor datelor înregistrate.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Chris Morrison este redactorul de mediu al Daily Sceptic.