1 Decembrie
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, e ziua țării! În fiecare an sărbătorim, discret sau fastuos, 1 Decembrie. Iubirea de țară nu se clamează. Cei care spun că ar pleca oriunde în alta parte de lume își iubesc țara cu tristețe, trădând, de fapt, neputința lor și a celorlalți de a-și împlini dorințele aici. Cei care au plecat deja și spun că nu s-ar mai întoarce își iubesc țara! Trist. Cu dor. Deznădăjduit. Poate că s-ar întoarce oricând, dacă s-ar petrece schimbările așteptate. Așa e în orice familie. Există și vor exista dezamăgiți. Viața îi transformă. Unii pleacă, alții vin. În orice casă, elementul de stabilitate rămâne mama. Țara e mama! E iubire necondiționată, respect, grijă, speranță! Sunt valori care nu pot fi puse în discuție, negociate!
E sărbătoare! Am ales pentru această zi mesaje simple, neostentative, pe care le consider sugestive. Pot constitui, fiecare în parte (patru poeme din „Coline de cobalt” si două tapiserii: „Cavalerul” si „Brad”), subtile declarații de iubire.
Lentila de cobalt
În țara mea cu rădăcini adânci,
Păsări triste lasă pe cer voaluri de iubire.
Doar ele șterg, uneori, praful de pe nori.
Îl aruncă ușor, cu boltă, peste fluturi,
Apoi, uită să se mai întoarcă.
Pleacă în tăcere, adiere abia știută,
Picături de aer pe-o frunză de salcâm –
bănuțul cu care plătim vămile
De viață, de zbor!
Lentila arsă
Vezi fumul din câmp?
Din mijlocul pajiștii?
În stânga copacului,
Sub norul cu lance?
Vezi fumul?
Ard gândurile, ard plecările,
Arde timpul, să rămână câmpul
Limpede ca rufele albe
întinse pe iarba islazului pustiu,
la hotarul dintre două sate sărace.
Uneori
Sunt un spațiu sacru
Cu icoane puține
Ca să ajung la mine,
Îmbrățișez pământul pietros
La rădăcina unui brad
Și strig, uneori,
Să mă audă ecoul:
Seceta s-a sfârșit!
Pădure
In țara mea cea veche,
După fiecare copac
Pândește o statuie,
Un strămoș uitat,
Făcut de Dumnezeu
Din cea mai blândă
Piatră de râu.
Ridică ochii spre cer
Așteptând ocrotire
Pentru noi, biete vietăți
Plăpând pierdute sub nori.
Nu se văd mereu,
Doar când bate vântul
Spre seară, cu rafale vii,
Aproape înfuriat,
Ca valurile mării.
