Interviu cu Dumitru Costin, liderul BNS (III)

Puțin mai concret?

Vă reamintesc că ianuarie 1997 ne găsea cu un guvern de coaliție condus de ilustrul meu coleg de mișcare sindicală, domnul Victor Ciorbea. Acesta, odată ajuns pe scaunul de prim-ministru a renunțat la strategia de la Snagov, cu toate că si el participase la elaborarea acestui document. A aruncat-o la coș, spunând că nu e bună. România însă avea nevoie de o viziune, de un program de guvernare și de niște măsuri pe care să și le asume.

Ele au venit pe masa lui Ciorbea, la pachet, din direcția faimoaselor Bretton-Woods, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Vă reamintesc că la prima lui conferință de presă ca prim-minstru, în care urma să prezinte programul de guvernare, Ciorbea a dat citire unui document care era o traducere parțială și insuficient înțeleasă a unor măsuri cerute de acestea. Culmea era că, tot atunci, prim-ministrul avea alături pe o distinsă reprezentantă a uneia din cele două instituții mai sus menționate, care intervenea, din când în când, și îl corecta atunci când acesta nu înțelegea anumite lucruri. Oricum, Victor Ciorbea, în opinia mea, nu a înțeles mare lucru din actul de guvernare, dar asta e deja altă mâncare de pește. Apropos, să căutați hotărârea de guvern nr. 100, din 1997! E ușor de reținut fiindcă are o cifră rotundă.

Acest act normativ este o dovadă crâncenă de corupție a acelor vremuri, pentru că prin acel HG se excludea temporar de la plata taxelor vamale un import de produse care, culmea, se afla deja în portul Constanța. Vapoarele nu fuseseră operate pentru că cineva trebuia să beneficieze de un cadou de cîteva milioane bune de dolari, la vremea respectivă. V-am dat acest exemplu nu pentru a-l acuza pe Victor Ciorbea de corupție, eu considerându-l ca pe unul dintre puținii politicieni români nealterați de acest flagel, ci pentru a vă arăta că i se putea băga sub nas aproape orice tip de document cu implicații economice pe care, din păcate, la vremea respectivă nu putea să le înțeleagă. Așa a fost și cu programul de guvernare, un program facut în mare parte de alții, care, evident, aveau o agendă proprie diferită de agenda României.

Din 1997, odată cu dispariția Ministerului Comerțului, România nu a mai avut niciun fel de viziune în politica sa comercială, a abandonat permanent piețe pe care era prezentă și respectată până când, ușor, ușor, capacitatea noastră de a ne vinde produsele pe diverse piețe a scăzut dramatic. Evident, în competiția economică mondială, greșelile de acest tip sunt sancționate imediat. Alții îți iau imediat locul și profită de slăbiciunile tale. Așa că am intrat într-o altă zodie a industriei românești, una lipsită de perspective și de suport politic pentru că, ne place sau nu ne place, politica comercială a unei țări este obligatoriu susținută de liderii politici și, nu în ultimul rând, de întreg corpul diplomatic.

Fără sprijin pentru promovarea pe piețe externe, dar și cu ușile pieței interne larg deschise importurilor, importuri ce beneficiau si de protecția unui sistem vamal corupt, sub o presiune constantă a pieței imobiliare în expansiune, industria românească și-a diminuat drastic potențialul său de producție și capacitatea de a rezista în competiția globală.

Debutul anilor 2000 a adăugat încă un element nociv în ecuația masacrării industriei românești și anume, consolidarea mediului economic românesc bazat pe lucrători calificați și prost plătiți. Îmi aduc aminte că, în acest context, România a început să traverseze o perioadă de schimbări structurale la nivelul industriei, care s-au produs pe căi naturale, evident, ca o consecință a acestui proces de globalizare a economiei mondiale.

Au apărut primele valuri ale industriei de lohn, pe care România a început să le înghită unul câte unul. Dispăreau industrii cu valoare adăugată medie sau mare și ne ”consolidam” pe industrii cu valoare adăugată mică. Culmea e că România, în stupizenia ei, ajunsese să subvenționeze industrii de lohn. Eram atât de stupizi încât luam bani publici și îi foloseam pentru a stimula afacerile unor antreprenori care știau că vin să producă la noi pe o perioadă determinată de timp. Afacerea lor se baza evident pe muncă intensivă, în condiții improprii și cu salarii mici.

Era evident că orice creștere de salariu minim în economia românească îi împingea către Ucraina, Moldova sau alte destinații de pe continentul asiatic, lăsând în urma lor sărăcie, șomaj și costuri cu asistența socială pentru bugetul public. Fără o viziune în dezvoltarea economică și fără politici comerciale coerente, România a rămas în bătaia vântului, afectată de aproape orice mutații produse la nivel economic regional sau mondial.

Astfel, în urmă cu 15 ani, era prim-ministru al României Adrian Năstase și, în vara lui 2004, aflat într-o vizită de lucru în Germania, la o întâlnire cu mediul de afaceri german clama: veniți, pentru că în România veți găsi potențial de afaceri, veniți pentru că în România o să găsiți lucrători calificați, foarte buni meseriași, pe care îi puteți plăti cu salarii mici. Primul ministru al României încerca să convingă mediul de afaceri german să-și dezvolte afaceri în România însușindu-și acest blestemat model de economie bazată pe salarii mici, consecințele adoptării acestuia noi continuând să le decontăm până în ziua de azi.

Momentul pe care l-am marcat, 2004, era un moment extrem de important pentru România, care se afla în plin proces de negociere cu Uniunea Europeană, având ca obiectiv suprem statutul de stat membru. Liderii politici ai României nu înțelegeau complexitatea momentului, dar mai ales, nu înțelegeau consecințele suprapunerii celor două procese: procesul de aderare la Uniunea Europeană și procesul de consolidare a unui model economic si social bazat pe politica salariilor mici. Consecințele au fost însă devastatoare pentru economia României cel puțin în două planuri:

1. Integrarea industriei românești, deja compromisă de elementele nocive din anii 90 și începutul anilor 2000 pe care le-am menționat mai sus, nu se putea face în piața Uniunii Europene decât pe industrii mai puțin competitive, cu valoare adăugata local mică, și cu vulnerabilități la orice schimbări majore la nivel global. 2. Impactul devastator asupra pieței muncii, întrucât, după aderare, odată cu aplicarea principiului libertății de circulație a forței de muncă, România a suferit cea mai grea pierdere, în opinia mea de neînlocuit, și anume, pierderea resursei umane în vârstă de muncă și cu un nivel de pregătire profesională bun.

Din ce vedem astăzi împreună, peste cinci milioane de cetățeni apți de muncă și bine calificați au plecat în altă parte. Să pierzi cinci milioane de adulți educați, pregătiți, capabili să producă valoare adăugată pentru țară este o pierdere de resurse umane care nici nu poate fi cuantificată în bani. Ea nu are în realitate, preț. Nu am știut să ne prețuim oamenii, de fapt, liderii politici ai acestei țări nu au știut să își prețuiască oamenii și așa am ajuns unde am ajuns.

Aș vrea să vă dau un exemplu, de industrii cu valoare adăugată mare pe care lideri politici ai României, dar și capi ai instituțiilor de forță din România le-au distrus cu premeditare în toți acești 30 de ani. Să luăm industria de apărare și industra aeronautică. La nivel global, România se afla în 1990 printre primele șase națiuni ale lumii în ceea ce privește producția și exportul de tehnologii militare, armament și muniție. Unde este România astăzi? Nicăieri. Nu mai existăm pe harta globală a acestor industrii decât cu proiecte private izolate.

Din cauza corupției, în ciuda alocărilor bugetare astăzi consistente, industria de apărare din România este deja istorie. Mă întreb ce Dumnezeu au discutat și au analizat în Consiliul Suprem de Apărare al Tării capii politici și militari ai acestei țări, în toți acești 30 de ani? Cum a ajuns România să fie astăzi dependentă de importuri, fără ca industria sa de apărare să fie câtuși de puțin implicată în marile familii globale ale producătorilor de tehnică militară și cum a ajuns, un stat membru NATO, să nu fie capabil să aibă în stare de funcționare măcar o fabrică în care să producă explozibilii atât de necesari pentru fabricarea muniției, fiind nevoit să importe aceste produse de la vecinii sârbi? Răspunsul pentru mine este foarte simplu: din pricina unui deficit uriaș de lideri politici cu dragoste față de țara asta, dar si din cauza unei lacomii cum rar mi-a fost dat sa vad !

Cred că nu există un domeniu în economia României care să nu se afle în suferință. Un exemplu la îndemână este acela al Energeticii. România nu are nici astăzi un document de viziune strategică națională asupra acestui sector. Am evoluat haotic într-un așa zis proces de restructurare care astăzi își arată ”roadele”. Din statutul de principal ”jucător regional” în domeniul energetic, astăzi am ajuns un chibiț discret la masa intereselor energetice regionale și europene. România continuă să nu înțeleagă că are propriile sale interese economice, sociale și politice, pe care trebuie să le apere și să le negocieze la nivel european și internațional. Nu realizăm încă, din păcate, că în acest război economic la nivelul global despre care am vorbit, avem nevoie de conducători politici integri și cu viziune. Numai atunci vei putea să faci față presiunilor la care țara ta și cetățenii tăi sunt supuși, să fii capabil să negociezi înțelegeri, acorduri și tratate care să aducă beneficii țării tale, și numai așa poți să protejezi interesele industriale naționale, integrându-le în fluxurile industriale globale. Doar așa poți rămâne în această piață globală în continuă expansiune, în ciuda unor tentative de schimbare a fluxului istoriei economiei mondiale pe care unii lideri politici de astăzi le fac. Exemplul cel mai elocvent fiind președintele american Donald Trump. Din păcate însă, România nu a fost în stare încă să dea acei lideri politici capabili să reprezinte cu demnitate interesele acestui popor.

Mai există, cumva, si excepții în industria Românei, sau ceea ce ne descrieți a devenit o regulă generală?

Excepțiile sunt foarte puține. Există câteva cazuri izolate pe care, din fericire, le cunosc, care îmi întăresc convingerea că încă mai există potențial industrial în această țară. V-aș da câteva exemple dintr-un domeniu pe care l-am menționat un pic mai devreme, și anume industria aeronautică. Aerostar Bacău, o fostă fabrică cu capital de stat, care a fost cumparata de un om de afaceri român.

El a înțeles ce potențial uriaș avea această fabrică si l-a valorizat, iar astăzi pot spune că, în acest caz, avem de-a face cu singurul proiect de succes din sectorul industriei aeronautice, care a trecut printr-o schimbare a formei de proprietate. Aș putea la fel de bine să vă dau și un exemplu de proiect ”green field” care s-a dezvoltat utilizând fonduri europene nerambursabile într-una din halele Uzinei Mecanice Ploiești. Dacă te duce cineva în vizită acolo, legat la ochi, astfel încât să nu poți ști unde ai ajuns, în momentul în care intri în contact direct cu condițiile din incintă, echipamentele și tehnologiile pe care se lucrează și interacționezi vizual cu oamenii de acolo, vei refuza să crezi că aceste lucruri se întâmplă în România.

Aș putea să adaug faptul că avem o impresionantă listă de oameni de valoare care încă n-au plecat din țară, în ciuda ofertelor care le-au fost făcute în decursul timpului. Aici mă refer la posesori ai unor brevete de invenții pentru care alții ar plati bani grei să le aibă. Din păcate, oameni ca domnii profesorii Sandu sau Stănilă de la Iași, ori domnul Iulian Horneț, probabil cel mai important inventator român din acest mileniu, sunt mai cunoscuți și mai apreciați în SUA, Franța sau Japonia decât în România. Ei pot reprezenta vectori de reconstrucție al unui tip de industrie românească modernă și competitivă la nivel global.

Care ar putea fi, în opinia dvs., perspectivele industriei românești, bineînțeles dacă mai poate fi vorba despre așa ceva?

Dacă ar fi să vorbim despre perspective, ar trebui să vedem cum ar putea România, plecând de la situația industrială actuală, să își deseneze o politică industrială coerentă, dar și o politică comercială care să o susțină. Regândirea politicii industriale a acestei țări, trebuie să plece, înainte de toate, de la o analiză a nevoilor pieței interne, pe care am abandonat-o complet, să continue cu o regândire a modului în care ne-am putea ”repara” relațiile comerciale cu partenerii tradiționali pe care România i-a avut și i-a abandonat și, nu în ultimul rând, prin punerea în valoare a consistentei zone de inventică de care România încă dispune.

Resurse financiare există la nivel global. Trebuie doar să știi să le atragi către proiecte de succes pe care le poți dezvolta în jurul inovării și în jurul zonelor academice respective. Refuz să cred că România și-a irosit deja tot potențialul de creștere și că a abandonat orice dorință de a se bate pentru un loc demn la masa națiunilor lumii.

Credeți că urmează o criză în economia europeană, de care noi suntem extrem de dependenți, și care ar fi efectele unei asemenea crize asupra industriei românești?

Răspunsul scurt este da! Primele simptome ale crizei sunt deja resimțite la nivel industrial. La noi, la Blocul Național Sindical, pe agenda Biroului Executiv, am avut acest subiect în urmă cu două săptămâni. Am constituit deja un grup de lucru care a elaborat un pachet de măsuri pe care le vom propune Guvernului României. Atunci când ai o economie ca a noastră, dependentă într-un procent covârșitor de trei economii din Uniunea Europeană (Germania, Franța, Italia), este mai mult decât evident că atunci când aceste economii suferă și economia ta va avea de suferit.

Avem, oare, astăzi, alternative? Avem, oare, astăzi, alți parteneri comerciali puternici care ar putea prelua fluxuri de bunuri și servicii pe care le mai producem? Eu zic ca nu. Uitați-vă doar la modul în care am abandonat, în toți acești 30 de ani, o lungă listă de parteneri comerciali tradiționali ai României. Noi facem în continuare roșu în gât și urticarie atunci când vine vorba despre consolidarea unor relații comerciale solide cu China, sau cu Rusia. În timp ce în România să discuți despre aceste lucruri este ca și cum ai fluiera în biserică, alte țări din Uniunea Europeană nu au nici o problemă în a-și consolida relațiile comerciale cu aceste țări. Dar așa e când îți accepți statutul de ”licurici mic” .

Vă mulțumim pentru interviu