În 1933, examinând ravagiile Marii Depresiuni, legendarul matematician și filozof britanic Alfred North Whitehead sugera că păstrarea libertății în Occident ar putea necesita o cultură publică care să integreze simbolismul politic al celebrei Orații funerare rostite de Pericle în fața atenienilor pentru a onora soldații uciși în cel dintâi an al Războiului Peloponezian.

Fascinat de unul dintre cele mai faimoase discursuri din istoria occidentală, Whitehead înțelegea că acesta a rămas, totodată, și cea mai elocventă expunere a unei politici democratice în care o concepție comună a măreției politice ajută la compensarea frustrărilor și resentimentelor generate de vremurile de restriște. Pentru că, în asemenea perioade, egalitatea, universalitatea și toate celelalte valori morale nu sunt capabile să susțină singure o cultură a libertății și atunci ele au nevoie, credea Whitehead, de ”suplimentul politic” al măreției civice.

În momentul în care Pericle, pe care Tucidide îl numește ”primul cetățean al Atenei”, a fost chemat să-și rostească discursul funebru, spartanii pârjoliseră deja împrejurimile Atenei, semănând pretutindeni deznădejde și moarte. Cu toate acestea, el a profitat de prilej pentru a le istorisi atenienilor o poveste despre propria lor măreție, care i-a ajutat să-și perceapă suferințele ca pe o încercare a sorții pe care trebuie să o poarte împreună, cu onoare și demnitate.

În mod surprinzător pentru cititorul modern, Pericle a început prin a declara că onoarea cea mai mare le revine nu soldaților căzuți, ci acelor strămoși îndepărtați care au fondat statul, apoi, în al doilea rând, propriilor părinți, care au păstrat și extins moștenirea străbună. O mișcare retorică complexă, stăruința asupra realizărilor strămoșilor creând un orizont de timp care face posibilă sacrificarea interesului personal imediat în favoarea unui bun comun care va fi realizat doar în viitor, când mulți dintre auditori, aidoma soldaților căzuți în luptă, nu se vor mai număra printre cei vii.

Whitehead era de părere că, în primul rând, un asemenea punct de vedere generațional se constituie într-o contrapondere absolut necesară culturilor democratice, care privilegiază satisfacția pe termen scurt într-un mod care împiedică acțiunea colectivă. Și, în al doilea, că lăudarea fondatorilor este necesară pentru a activa sentimentele de mândrie ale auditorilor, astfel încât interesul personal să fie atras în serviciul binelui comun.

Referința lui Pericle la realizările generațiilor anterioare nu este nostalgică, trecutul nu este înfățișat ca o epocă de aur la care Atena ar trebui să se întoarcă și nici nu sugerează pierderea măreției de odinioară ci, dimpotrivă, referirea la strămoși este menită a-i confrunta pe cei prezenți cu marile realizări de altădată, pe care aceștia trebuie să le depășească cu propriile lor fapte. Din această perspectivă, vorbele lui Pericle sugerează că măreția Atenei a rămas neștirbită, grație cetățenilor ei. Ideea este de a încuraja mândria și interesul contemporanilor de a concura pentru binele comun.

Pe scurt, Pericle le istorisește atenienilor o poveste despre trecutul cetății lor, utilă însă celor care trăiesc acum. Desigur, el știe că înfrumusețează lucrurile, dar o fixare cinică asupra greșelilor din trecut, chiar dacă ar fi cumva mai adevărată, nu doar că n-ar onora sacrificiile făcute de cetățenii atenieni în timpul războiului, dar ar avea un efect coroziv asupra întregului corp politic.

Spiritul cu adevărat democratic, sugerează Pericle, depinde de disponibilitatea de a trece cu vederea anumite lucruri. Societățile democratice recunosc că oamenii sunt imperfecți dar cred, de asemenea, că meritul unui om ca cetățean depășește meritul său ca individ.

Pericle laudă legile care contribuie la măreția Atenei. El susține că, în societatea ateniană, statutul social depinde de merit și nu de bogăția moștenită. Mai mult, guvernul democratic îi favorizează pe cei mulți și nu pe cei puțini, permițându-le cetățenilor să își urmărească în mod liber propriile interese și talente. Din nou, este lesne de remarcat că idealul democratic pe care îl descrie Pericles nu este, strict vorbind, adevărat. Societatea ateniană a fost întotdeauna stratificată în funcție de sex și de clasă, ca să nu mai vorbim de faptul că a ținut mii de sclavi în robie.

Cu toate acestea, Atena era mai egalitară decât practic orice altă societate din lumea antică și cetățenii săi liberi au jucat un rol mai mare în viața publică decât populația oricărei democrații din secolul XXI.

Or, această realizare imperfectă merită lăudată. Mai exact, tocmai această relatare fictivă a egalității democratice este cea care susține idealul politic, menținând standardul în viață, ca fiind ceva care trebuie realizat în viitor. Dacă atenienii ar accepta că politica de pretutindeni este pur și simplu despre putere și interes personal, ar risca să distrugă idealul.

În cele din urmă, Pericle insistă asupra faptului că spiritul democratic se extinde dincolo de legile explicite pentru a include obiceiurile nescrise ale vieții colective. El spune că democrația ateniană este unică, deoarece ”nu există exclusivitate în viața noastră publică, iar în afacerile noastre private nu suntem suspicioși unul pe celălalt, nici nu ne înfuriem pe vecinul nostru dacă acesta face ce îi place; nu ne uităm urât la cel care, deși este inofensiv, nu ne este plăcut”.

Așadar, condamnarea publică a concetățenilor ofensează și stârnește orgoliile. La rândul său, mândria rănită creează facțiuni, iar facțiunile se războiesc între ele. Dimpotrivă, toleranța practicată în Atena minimizează conflictele factuale, încurajând cetățenii să se abțină de la insulte meschine sau dispreț moralist.

Lecția lui Pericle este astăzi mai importantă decât oricând altcândva. Orația funerară arată că interesul individual și spiritul de răzbunare pentru greșelile din trecut pot fi redirecționate către binele public tocmai pentru că cetățenii sunt legați împreună, peste generații, printr-o istorie comună, prin narațiuni comune și printr-o căutare comună a măreției civice.

În România actuală, ca și în Atena de odinioară, alternativa constă în dezbinare, în luptele facționale și în decăderea politică. Adică, exact ceea ce ce am avut după anul 2004, odată cu prima domnie a marelui dezbinator care a fost Traian Băsescu.

E timpul să punem piciorul în prag. Avem nevoie de lideri capabili să ne unească în numele unui ideal și a unui viitor comun. Iar cei care au pus foc României trebuie să se cutremure înțelegând că până și cei mai bine hrăniți șoareci pier atunci când se scufundă corabia.

Nedeea Burcă