Intervalul de timp care s-a scurs de la începutul pandemiei și până azi a fost și continuă să fie infinit mai urât decât cea mai neagră perioadă a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

Astăzi, liderii politici nici măcar nu se mai ostenesc să pretindă că ar prețui concepte precum democrația, libertatea individuală, ocuparea forței de muncă sau prosperitatea, iar susținerea ”măsurilor” și ”interdicțiilor” a devenit o chestiune de moralitate, valoarea noastră ca ființe umane depinzând de cât de dispuși suntem să renunțăm la propriile noastre nevoi și drepturi în ideea unui așa zis ”bine comun”, infinit mai demagogic și mai lipsit de orice fundament decât ”viitorul de aur” pe care ni-l promiteau comuniștii.

Pe vremea lui Ceaușescu, indiferent cât de greu ne era, aveam o țară a noastră, în care nu ne simțeam ca niște venetici tolerați.

După 30 de ani, în care am fost învrăjbiți pe teme inimaginabile înainte, subiectul covid a polarizat România ca niciodată, unii fiind îngroziți că vor muri uciși nu atât de virus, cât mai cu seamă de semenii lor, cei care susțin că frica oamenilor este exploatată în scopuri politice.

Însăși ideea prudenței absolute, care s-a dovedit atât de tentantă, este aplicată unilateral, într-o singură direcție, valoroase și importante fiind numai si numai viețile ”atacate” de ”virusul ucigaș” (doar teoretic, firește, pentru că, în realitate, am văzut, totuși, ce întâmplă în spitale), restul vieților, viața celor care se confruntă cu alte boli, sau chiar aceea a oamenilor sănătoși, care își doresc să trăiască cât de cât normal, nemaivalorând nici măcar doi bani găuriți.

Ni se vorbește despre solidaritate și, așa cum spuneam, despre ”binele comun”, dar am fost împinși într-o realitate a izolării, am fost forțați să ne acoperim fețele și să ne ascundem expresiile cu măști.

Iar cei care nu doresc să poarte mască sunt considerați egoiști sau sunt bănuiți de afilieri politice ”suspecte”, chiar și atunci când suferă în mod real de o afecțiune medicală.

Fie că este vorba despre o anumită atitudine conștientă, de credință sau, pur si simplu de disconfortul de a nu putea respira liber, șoc post-traumatic, claustrofobie sau reacții cutanate, cei care refuză purtarea măștilor au devenit ținte vizibile ale noii morale, astfel încât un număr din ce în ce mai mare de oameni poartă mască doar pentru a evita confruntarea sau dezaprobarea socială, în vreme ce alții, inconștienți de propriul ridicol, au început să-și considere măștile drept simboluri ale propriei superiorități morale.

Înainte vreme, măștile erau rezervate infractorilor, tâlharilor și violatorilor.

În ”noua normalitate”, puțin contează că nu toată lumea vrea să participe activ la acest nou experiment politic – unul care nu a mai fost încercat niciodată până acum, în întreaga istorie a omenirii! –, acela de a impune restricții nedeterminate asupra întregii populații.

Se presupune că fiecare ființă umană este un vector al bolii, și asta în ciuda constatărilor medicale și științifice conform cărora oamenii sănătoși, asimptomatici, nu răspândesc virusul.

Există un anumit număr de români care par împăcați cu sacrificarea libertăților personale, în ciuda faptului că măsurile și restricțiile durează deja de peste un an, în ciuda decimării economiei și a faptului că un număr tot mai mare de semeni de-ai lor își pierd locurile de muncă, în ciuda epidemiei de boli mentale și a creșterii numărului de sinucideri, inclusiv printre copii de 12 -13 ani. Și care continuă să trăiască în frică, în ciuda faptului că rata mortalității infecției covid 19 este asemănătoare cu aceea a gripei obișnuite.

În pofida datelor și statisticilor guvernamentale care demonstrează acum că panica din martie 2020 era lipsită, în realitate, de o bază reală, isteria măștilor continuă fără istov, vaccinurile fiind frontiera imediat următoare a unui război fără capăt împotriva unui virus care a înlocuit toți ceilalți viruși și toate bolile provocare de aceștia.

Se vorbește deja despre vaccinurile anticovid ca fiind obligatorii pentru oamenii care vor să lucreze, să cumpere, să călătorească și să socializeze cu semenii lor, acestea fiind deja vândute ca un glonț de argint pentru redeschiderea societății.

Și, așa stând lucrurile, cât de curând vom avea două categorii de cetățeni foarte clar definite. Cei care au primit vaccinul, privilegiații, și restul oamenilor, restricționați și marginalizați.

Un sistem pe două niveluri pe care, iarăși, un anumit număr de români îl aprobă considerându-l perfect.

Și nici nu-i deloc de mirare, e pentru prima oară în istoria omenirii când, pentru a face parte din clasa celor aleși, nu trebuie nici să corespunzi din punct de vedere ereditar, nici să fii mai inteligent, nici să ai vreo aptitudine sau talente speciale, nu trebuie nici măcar să muncești și/sau să ai bani. E nevoie doar să accepți cele două, șapte nouă, sau câte doze de vaccin vor fi considerate necesare până în cele din urmă.

Controlul social se realizează prin frică, prin intimidare și prin suprimarea gândirii libere, iar condiționarea, prin propagandă, orice punere la îndoială a narațiunii oficiale despre covid având ca rezultat eliminarea rapidă de pe Google, YouTube, Twitter sau Facebook.

Am fost chemați să ne sacrificăm pentru a a ne ajuta și proteja concetățenii dar, până una alta, nimeni nu știe care sunt beneficiile reale ale măsurilor și restricțiilor care ne-au furat deja un an din viață.

Din păcate, în afară de afirmații și speculații, liderii politici nu au izbutit să prezinte nici cea mai mică dovadă convingătoare a faptului că închiderea întregii societăți și a economiei a prevenit în mod real măcar unele dintre decesele bolnavilor și ale vârstnicilor.

Și, în timp ce beneficiile rămân nedovedite, falimentele, sinuciderile, amânarea tratamentelor și intervențiilor chirurgicale, adâncirea crizei economice, creșterea șomajului, sărăcia în masă și jefuirea fiecăruia dintre noi de timpul prețios petrecut în compania celor pe care-i iubim, toate acestea și multe altele încă, sunt cât se poate de evidente și incontestabile.

La 30 de ani după căderea lui Ceaușescu, tot mai mulți români sunt îngrijorați de faptul că, odată cu fiecare ”măsură” și cu fiecare ”restricție”, precum și odată cu creșterea capacității de control a statului, revenirea la libertatea de care ne bucuram anterior devine tot mai puțin probabilă, sau chiar imposibilă.

Și că asistăm la prefigurarea unei noi dictaturi care, prin asaltul colonizator asupra economiei și a culturii noastre identitare, va fi mai distrugătoare și mai detestabilă decât dictatura ceaușistă.

Nedeea Burcă