Vladlen Babcinețchi - Personal, consider că prin ridicarea unor astfel de monumente se reușește păstrarea unor anumite repere identitare, extrem de utile nouă, celor din prezentul imediat, cât și celor ce vor veni după noi.

V-ați născut în 1983 pe malul Nistrului, la Rezina, așezare atestată documentar de pe vremea lui Ștefan cel Mare, și v-ați stabilit la Iași în 1991, adică exact în momentul în care românii își trăiau cu sufletul la gură ceea ce părea a fi împlinirea unui mare vis de libertate. Am citit un interviu foarte interesant în care, printre modelele dvs. din sfera culturii alături de Platon, Pitagora, Titanii Renașterii, Rubliov, Mestrovici, Tarkovski sau Iosif Brodski, îi pomeniți, la loc de cinste, pe Eminescu, Eliade și Brâncuși. La un moment dat spuneți chiar că ADN-ul dvs. spiritual conține ideea de Eminescu. Credeți că noi, est europenii, în general, și românii, în special, mai avem ceva de împărtășit din punct de vedere cultural, restului Europei? În împrejurările actuale, când visele anilor 90 s-au cam spulberat și cel puțin doi dintre ”idolii” dvs., Eminescu și Eliade, sunt considerați, de foarte mulți, ca să zic așa… ”anacronici”?

Da, este adevarat, m-am născut în Basarabia, aproape de locul unde Ștefan cel Mare s-a cununat cu prima lui soție, și am norocul ca astăzi să pășesc pe urmele bătătorite ale lui Eminescu, într-un oraș minunat, cum este Iașul. În aceste locuri am crescut și m-am format ca artist. Simt că particip aici , prin ceea ce fac, la îmbogățirea patrimoniul cultural universal și înțeleg că facem cu toții parte din istorie, la fel cum facem parte din visele predecesorilor noștri. La ei mă raportez când creez și caut să-i păstrez în mentalul colectiv, dedicându-le lucrări sau monumente . Dacă ar fi să privim înapoi, în anii 90 – pentru mine visele sunt împlinite, nu spulberate. Fiind artist, am parte de multă libertate, drept urmare aleg să fac ceea ce fac. Aleg să creez o anumită imagine, aleg o anumită estetică și confer o anumită semnificație lucrărilor mele, pentru că știu cât de mult înseamnă arta de azi pentru generațiile viitoare. Astfel, anul acesta i-am dedicat cu bucurie încă o lucrare lui Eminescu, ce e amplasată în parc, în Copou. L-am modelat fără fotografie, în câteva zile, l-am modelat cu ochii minții. Îmi aminteam un spectacol dedicat poetului, organizat la Soroca de ICR Chișinău. Se ținea într-o sală de teatru optzecistă , degradată fizic, într-o sală de teatru plină. Trebuie să știți că Eminescu este iubit. Eminescu se recită în public, în cor. La Soroca Eminescu se cântă , se șoptește, se plânge. Eminescu nu este anacronic, așa cum nu sunt nici Eliade, nici Brâncuși. Aceste nume au devenit parte ale identității noastre și, cred eu, trebuie doar aduse în lumina contemporană , cu imagini ”actualizate”, folosind tehnologia și mijloacele timpului nostru. Eu vin , așadar, către public, din dorința de a șterge praful de pe aura Poeților, ca un simplu exercițiu de reîmprospătare a memoriei și în semn de solidaritate față de iubitorii de neam basarabeni.

Aveți o lucrare care mi se pare nu doar extrem de ambițioasă ci și cu totul fascinantă, pentru că exprimă, de fapt, ”Viziunea” dvs… Mă refer la acel ansamblu comemorativ cu trei componente pe care l-ați denumit ”Spirit și Memorie”. Vreți să îl prezentați, în câteva cuvinte, cititorilor noștri? Cât de importante credeți că sunt, pentru supraviețuirea noastră ca popor, prezervarea memoriei colective și a creștinismului ortodox?

”Spirit și Memorie” este primul meu ansamblu monumental, o lucrare ce are pentru mine o semnificație deosebită. A fost realizat pe parcursul a trei ani, fiind compus dintr-o Troiță și un relief al Sfântului Gheorghe omorând balaurul. Troița are pe soclu 12 reliefuri cu scene din viața lui Iisus, întreg ansamblul având o înălțime de peste 8 m. Îmi amintesc mereu cu plăcere de toate experiențele de atunci, căci am simțit în toate o profundă însemnătate. Reliefurile componente, imense, au fost realizate din lut și turnate în material compozit, într-o hală dezactivată, încărcată cu materiale de construcții și diverse deșeuri, pregătite parcă pentru un cadru de Tarkovski. În momentul modelajului figurii lui Iisus, din coasta dreaptă -locul ce corespundea rănii de suliță – a crescut o plantă. După un timp, în etapa de finisare, pe șantierul lucrării, un copil a cerut sa urce pe schelă, însoțindu-mă pe întreg parcursul zilei, fără să spună nimic. Era în preajma Paștelui. Muncitorii plecaseră la casele lor, curățenia de șantier fiind realizată de o bătrânică, din proprie inițiativă, de dragul Maicii Domnului. Atunci am înțeles că ceea ce fac înseamnă ceva pentru ceilalți. Atunci am simțit prezența divină, iar o dată cu inaugurarea am pășit într-o nouă perioadă a vieții.

Din punct de vedere estetic, monumentul era într-adevăr, expresia crezului meu artistic de atunci. În sfera proporțiilor – îmbinam canonul bizantin cu dinamica proporției de aur, modelajul pornind de la relief plat, înrădăcinat în tradiție – ajungând la suprafețe vibrate și linii rupte, schematic, specifice artei contemporane. Nu știu astăzi dacă aș fi în stare să creez așa… atât de liber și curajos, și să rămân totuși în granițele esteticii bizantine. Mulțumesc din nou, pe această cale, tuturor celor care au crezut și s-au implicat în acest proiect – cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

Spirit și Memorie va rămâne, cred, în memoria colectivă, cel puțin la nivel local. Este un loc ce stârnește uimire și admirație, a devenit reprezentativ pentru comunitatea locală și, conform primarului comunei Tomești, Ștefan Timofte – a făcut oamenii să devină mai buni. Personal, consider că prin ridicarea unor astfel de monumente se reușește păstrarea unor anumite repere identitare, extrem de utile nouă, celor din prezentul imediat, cât și celor ce vor veni după noi .

Vorbiți-ne puțin despre speranțele și proiectele dvs. de viitor.

După cum spuneam mai sus, mă consider un norocos și sunt fericit să am parte de marile și micile bucurii pe care mi le rezervă viața. Simt că Dumnezeu mă răsfață. Mă rog mereu pentru gând curat și inimă curată, sper să am sănătate și putere de muncă, să duc la bun sfârșit toate câte le-am început. Iar în acest ”toate” intră și cele pe care nu le știu.

Pentru 2021 am planuri multe, câteva proiecte începute (Altarul de vară al Mănăstirii Pogleț, monumentul lui Dionisie Exiguul din Ovidiu) , pregătesc o expoziție de grup la București , două personale la Iași, și, din câte știu, se prefigurează o altă serie de lucrări de for public (printre care un monument al Marii Uniri). În general sunt extrem de solicitat, petrec foarte mult timp în atelier. Știu că toate acestea nu s-ar întâmpla fără susținerea familiei , fără înțelegerea și dragostea soției , de care mă bucur pe deplin. Îmi doresc să fim cu toții sănătoși , să avem credință și multă inspirație, căci toate se întâmplă cu voia lui Dumnezeu.