Sufletul timpului, timpul sufletului
Dragi cititori ai ziarului „Vocea românului”, oameni buni, sigur vă întrebați, câteodată, unde se termină asfaltul din sufletul nostru. Sau unde începe iarba. Ce cautăm, ce alegem: Zgomotul sau Liniștea! Pădurea, drumeagul, cărarea, izvorul!
E posibil să existe în noi toate. Să coexiste. E un timp, un spațiu și un pic de iubire pentru toate.
Scriitorul Alexandru Pîrvu-Prundu a adunat, cu grijă, imagini, impresii și expresii în volumul „Venise vremea” (editura Paco, București, 2019), într-un demers literar sincretic: proză scurtă și poezie.
„Sunt trist arareori/ de pildă, atunci când plouă” („Anii”, pag. 41), afirmă poetul, nostalgic, conștient de trecerea ireversibilă a timpului.
Finalul povestirii „Punga cu lozuri” (pag. 29), scrisă în notă satiric-realistă, aduce în prim plan satul și timpul: „Vremea își toarse caierul, adunând pe răboj an după an. Luat cu viața, nu băgai de seamă cum se făcură șaizeci. Cu Gică Doagă mă văd uneori când, sătul de betoanele Capitalei, caut răcoarea și liniștea casei părintești. Tot subțirel la trup, tot timpul ars de soare și sclipitor la minte, îmi reamintește emoțiile trăite în anii dulci ai copilăriei, atunci când, la zece, unsprezece ani, încercam să deslușim tainele existenței în satul dintre cele două păduri, Comana și Mislea”.
Alexandru Pîrvu-Prundu a mai publicat „Gânduri fremătând” și „Răsplata”. Încă nu le-am găsit, dar, potrivit propriilor afirmații, surprinde „întâmplări autentice rupte din ritmicitatea vieții oamenilor simpli din Câmpia Burnazului”.
Scriitorul face, de fapt, confesiuni. Cititorul îi este aliat și oaspete. Întâmplările, acțiuni atent structurate și descrise, au un realism aparte.
Personajele sunt credibile, construite „lejer”, în cuvinte puține:
„Ristică Macavei era considerat cam sărit de pe fix (…) un nebun frumos ce nu trebuia luat în serios întotdeauna. Negricios la chip, netuns, cu părul năclăit, evadat de sub șapca soioasă, mereu pătată, puțintel la trup, aveai impresia că se rostogolește când coboară pe Valea Fântânii către casa lui Mițiguș, tovarăș în ale pescuitului, cam de aceeași etate și având aceleași apucături” („La Otac”).
Bun portretist, bun peisagist: „Alergând prin poenița scăldată în lumină, în cale, din dosul unor tufe de măceș precum soldații, un batalion de craițe m-a înconjurat dansând nebunește o horă a anotimpului frumos, poate, căci prea puneau atâta suflet și energie în gesturile lor tandre (…). Voiam să ascult zgomotul razelor de soare, ce leneșe îți luminează fața, să pot descoperi zâmbetul fericirii și dragostei depline din care să înțeleg încrederea ta în mine (…)”.
Am selectat acest fragment din eseul „Gând curat” (pag. 108). Veți găsi multe asemenea gânduri în „Venise vremea”, o carte în care tema trecerii timpului este abordată cu simplitate și înțelepciune: „Destul de iertători, de-a pururi demni/ Negociem pe-o floare de mușcată/ Prea conștienți că nu vom fi eterni” („De vreme”, pag. 116).
După ce am citit „Venise vremea” mi-au răsunat în minte acordurile melodiei cu același nume pe care o cântă Sergiu Cioiu. Și am mai rămas cu ceva. Cu imaginea din „La peșteră” (pag.123): „Ploua cu argint pe aripi de ferigă și cetină de brad”.
Am întâlnit un scriitor pe care „îl iubesc copacii”!
