Susan B. Levin

Dacă, prin intermediul biotehnologiei ne-am putea perfecționa radical – astfel încât capacitatea noastră de a absorbi și manipula informațiile să fie practic nelimitată, să nu mai simțim nicio îngrijorare și să nu mai îmbătrânim niciodată – am face, oare, un asemenea pas? S-ar cuveni să-l facem?

Susținătorii transumanismului vor răspunde fără doar și poate că da, răspunsul este la mintea cocoșului. Și, în consecință, ei presează în favoarea dezvoltării unor tehnologii care ar putea crea – prin manipularea genelor și a creierului – ființe umane fundamental superioare.

Transumanismul este departe de a fi un termen arhicunoscut dar, indiferent dacă îl folosesc sau nu în mod public, adepții săi sunt persoane puternice și influente, mai ales în Silicon Valey.

Elon Musk, cel mai bogat om din lume, este pasionat de stimularea ”cogniției” și a co-fondat compania Neuralink în acest scop. După ce a strâns peste 200 de milioane de dolari în noi fonduri, în ianuarie 2021, Neuralink și-a proclamat disponibilitatea de a începe testele pe oameni, cu cipuri de computer implantate în creier, în scopuri terapeutice, pentru a-i ajuta să meargă din nou pe cei cu leziuni ale măduvei spinării.

Dar, ținta finală a lui Musk în explorarea conexiunilor creier-calculator este cogniția ”supraumană”, sau ”radical îmbunătățită” – o prioritate transumanistă de top. Cei cu abilități cognitive radical sporite ar fi, în opinia sa, atât de avansați încât nici nu ar mai fi cu adevărat oameni, ci, mai degrabă, ”post-oameni”.

În fantezia transumanistă, postumanii ar putea, ne asigură filozoful Nick Bostrom, ”să citească, înțelegând și re-amintindu-și la perfecție fiecare carte din Biblioteca Congresului”.

În mod similar, potrivit futuristului și transumanistului Ray Kurzweil – care a lucrat la Google – ei ar fi capabili să absoarbă rapid întregul conținut al World Wide Web. Plăcerea ar fi omniprezentă și nemărginită: postumanii ”o vor sorbi ca dintr-o ceașca de ceai”. Pe de altă parte, ei ar avea un control de-a dreptul ”dumnezeiesc” asupra tuturor stărilor și emoțiilor, astfel încât suferința ar fi pur și simplu eradicată.

Desigur, toată această fericire postumană nu ar putea fi deplină în lipsa nemuririi. Și trebuie spus că încercarea de a controla îmbătrânirea obține deja sprijin substanțial din partea Silicon Valey. În anul 2013, Larry Page, co-fondatorul Google – și CEO al companiei mamă Alphabet până în decembrie 2019 – a anunțat lansarea Calico Labs, a căror misiune este înțelegerea și inversarea îmbătrânirii. Astfel încât un număr din ce în ce mai mare de start-up-uri și investitori pasionați de ”reprogramarea” biologiei umane și-au dedicat întreaga activitate obținerii tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Această listă îl include acum și pe fondatorul Amazon, Jeff Bezos care, în ianuarie, a contribuit substanțial la cele 3 miliarde de dolari care au lansat Altos Labs.

Astăzi, recunoașterea transumanismului s-a răspândit dincolo de Silicon Valley și mediul academic. În 2019, un articol de opinie din Washington Post declara că ”mișcarea transumanistă face progrese”. Și, la scurtă vreme după aceea, în 2020, un eseu apărut în Wall Street Journal sugera că relevând ”fragilitatea noastră biologică, mai evidentă decât oricând până acum, pandemia de covid ar putea fi ” exact genul de criză necesar accelerării eforturilor” în vederea atingerii obiectivului de nemurire al transumaniștilor.

Probabil că sunteți deja familiarizați cu practicile anumitor sportivi care folosesc sterozi în scopul obținerii unor avantaje competitive sau ale anumitor persoane care folosesc medicamente pentru AHD, cum ar fi Ritalin și Adderall, în speranța unui impuls cognitiv. Între toate acestea și transumanism există, însă, o prăpastie foarte adâncă, transumaniștii urmărind o actualizarea la nivel de specie a întregii umanități.

Dar, dacă cheia tuturor progreselor planificate ale transumanismului, atât mentale cât și fizice, o constituie o anumită înțelegere specifică a ”informației” și a dominației sale cauzale, tocmai această concentrare pe informație este și punctul slab, defectul fatal al transumanismului.

Cel mai apropiat antecedent al transumanismului este eugenia anglo-americană, inaugurată de Francis Galton, care a inventat termenul de eugenie în 1883. Printre multe paralele de fond dintre transumanism și eugenia anglo-saxonă se numără și credința că aspirațiile călăuzitoare ale omenirii sunt stabilite de către știință și că atât inteligența umană cât și atitudinile morale (cum ar fi altruismul și autocontrolul) necesită o creștere majoră, biologică.

Termenul de transumanism a fost folosit pentru prima oară de un eugenist britanic, Julian Huxley (fratele lui Aldous Huxley, autorul faimoasei cărți Brave New World). Totuși, transumanismul, așa cum îl cunoaștem, este un soi de mariaj între făgăduințele eugeniei anglo-americane și conceptul conform căruia ființele și mașinile sunt, în esență, asemănătoare – acesta din urmă decurgând din dezvoltarea sistemelor de calcul și teoria informației din timpul și de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Aici, ideea esențială este că atât mașinile cât și ființele sunt, în esență, informație, felul în care funcționează fiind fundamental același. Din această perspectivă, creierele sunt dispozitive de calcul, cauzalitatea genetică funcționează prin ”programare”, iar tiparele informaționale care stau la baza ființării noastre sunt, în principiu, translabile în domeniul digital. Această lentilă informațională este cheia transumanismului – certitudinea sa științifică și încrederea în perspectivele de autodepășire tehnologică, metamorfoza umanității în postumanitate.

Unele dintre cele mai mari promisiuni ale transumanismului se bazează pe presupunerea că genele, ca informație, conduc și domină poziția oamenilor în raport cu trăsăturile fenotipice complexe cum ar fi inteligența, autocontrolul, bunătatea sau empatia; cu alte cuvinte pe supoziția că toate aceste caracteristici sunt codate în gene și, prin urmare – ne asigură transumaniștii – sunt în întregime manipulabile.

Rădăcinile acestor idei datează de mai bine de 50 de ani. De exemplu, în The Logic of Life (1970), François Jacob anunța că ”odată cu acumularea de cunoștințe, omul a devenit primul produs al evoluției capabil să controleze evoluția”. Speranța lui Jacob de a crește caracteristicile mentale complexe, odată ce identificăm ”factorii genetici implicați” – cu alte cuvinte, ne familiarizăm cu ”mecanismele” informaționale – este palpabilă în transumanism. Astăzi, însă, perspectiva reprezentată de Iacov este respinsă din ce în ce mai mult de oamenii de știință, de filozofi și de istorici.

Faptul că genele influențează trăsăturile umane este evident și indiscutabil. Transumaniștii greșesc, însă, atunci când atribuie genelor un rol disproporționat în crearea trăsăturilor pe care le favorizează. Spre deosebire de caracteristicile fizice clare, cum ar fi culoarea ochilor, relația dintre ”informația” genetică și trăsături precum inteligența și bunătatea este nuanțată și indirectă.

Astăzi, teoria sistemelor de dezvoltare înlocuiește cauzalitatea dominantă, unidirecțională, despre care se credea anterior că este adăpostită în gene. Din acest punct de vedere, dezvoltarea se întinde pe o serie întreagă de niveluri, existând, de asemenea, o multitudine de factori biologici și nonbiologici cu care interacționează în moduri complexe.

     În mod esențial, așa cum observă filozoful științei Susan Oyama, niciunul dintre acești factori – inclusiv genele – ”nu este privilegiat a priori ca purtător al formei fundamentale sau ca origine a controlului cauzal final” ci, mai degrabă, tot ceea ce [organismul] face și este iese din acest complex interactiv, chiar dacă este influențat de acesta.”

Înțelegerea creierului de către transumaniști este la fel de greșită.

Presupunerea lor că anumite capacități mentale sunt legate de anumite zone ale creierului – și prin urmare, s-ar putea interveni asupra lor – este din ce în ce mai depășită. Într-adevăr, o schimbare monumentală în focalizarea cercetării neuroștiințifice, anume trecerea de la zone discrete cu funcții adiacente la rețelele neuronale complexe, este în curs de desfășurare.

Acum este bine documentat faptul că sarcinile mentale precum atenția, memoria și creativitatea implică numeroase zone ale creierului; regiunile individuale sunt pluripotente, adică au roluri multiple și diverse zone funcționează ca ”noduri”. Pentru a da doar un singur exemplu, așa cum observă neurologul Luis Pessoa, amigdala, considerată, de mult timp, o zonă strict emoțională – legată în special de procesarea informațiilor legate de frică – ”este din ce în ce mai recunoscută ca jucând roluri importante în procesele cognitive, emoționale și sociale.”

Conceptualizarea învechită a creierului de către transumaniști determină, de asemenea, credința lor conform căreia creșterea cantităților de hormoni și neurotransmițători individuali ne face să gândim mai bine și să fim mai morali. Astfel încât ei văd până și un lucru banal precum utilizarea off label a psihostimulanților de către cei care caută stimultente cognitive, ca fiind o dovadă practică a faptului că îmbunătățirea cognitivă radicală este posibilă.

Cu toate acestea, cercetări substanțiale privind performanța sarcinilor în cazul administrării psihostimulențior dezvăluie importante compromisuri cognitive între memorie și atenție, atenție și flexibilitate. Această cercetare documentează, de asemenea, așa numitele ”efecte dependente de linia de bază” asupra diverselor capacități, inclusiv asupra memoriei și a creativității: în vreme ce performanța celor cu linii de bază mai scăzute s-a îmbunătățit, cea a subiecților cu linii de bază mai mari s-a deteriorat.

Pentru transumaniști, așa avizi cum sunt de maximizarea capacităților, această constatare ar trebui să fie îngrijorătoare.

În mod devastator pentru ei, această deteriorare este determinată, probabil, de o caracteristică încoroporată a creierului – funcționarea acestei ”curbe în formă de U”, prin care creșterea cantității de dopamină (induse de psihostimulatori) sfârșește prin a suprasolicita sistemele, înrăutățind performanța. Acestă curbă funcționează, de asemenea, în cazul oxitocinei și a serotoninei, pe care transumaniștii le consideră ”amplificatori morali”. De fapt, înțelegerea lor despre oxitocină și serotonină este mult prea simplificată. Oamenii de știință au ajuns la concluzia că oxitocina nu încurajează prosocialitatea în sine, ci stimulează comportamentul prosocial și cel antisocial în aceeași măsură.

Eșecurile științifice ale transumanismului, în relație cu genele și cu creierul, sunt izbitoare și interconectate. Și asta deoarece conceptele lor au o singură sursă: convingerea că, în general – indiferent dacă domeniul de cercetare este computerul, genele sau creierul – unitățile de ”informație” sunt similare, cuprinzând o anumită realitate dată. Astfel încât, atunci când vorbesc despre ”îmbunătățirea cognitivă”, ei definesc ”cogniția” în termeni de facilitate în absorbția și desfășurarea informațiilor – capacitate care poate fi îmbunătățită într-un mod autonom sau ”modular”. Or, tocmai aceasta este ideea contrazisă de descoperirile privind psihostimulanții.

În mod similar, convingerea transumaniștilor cu privire la rolul determinant al genelor și manipularea acestora în relație cu inteligența, bunătatea și alte asemenea caracteristici umane provine din certitudinea rolului singular al genelor în transmiterea informațiilor compartimentate care guvernează aceste trăsături.

Departe de a întruchipa un adevăr atemporal, concepția conform căreia computerele și viețuitoarele sunt fundamental asemănătoare – fiind, în esență, entități care transmit și procesează informații – este un produs istoric și cultural al perioadei din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.

Viziunea presupusă de ultimă oră a genelor, împărtășită de transumaniști, reflectă biologia moleculară timpurie, care a fost rapid însușită și aplicată ființelor, o concepție derivată din calcul, teoria informației, criptologie și cibernetică. Biologia a fost încoronată ca o știință a informațiilor – ceea ce a stimulat convingerea că biologia umană ar putea fi îmbunătățită prin manipulare informațională. Biologii moleculari considerau literalmente corectă această imagine informațională, încurajați fiind și de încrederea în concepte precum ”program”, ”bandă magnetică”, ”cod” și ”descifrare” – a căror natură metaforică a fost îndepărtată.

Transumaniștii tratează acest punct de vedere din ce în ce mai depășit ca fiind corect. Același lucru este valabil și pentru convingerea lor că ”informația” este pe deplin translabilă de-a lungul diviziunii dintre viu și neviu, convingere a cărei istorie începe cu punctul de vedere exprimat în 1950 de Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii: ”Faptul că nu putem transmuta tiparul unui om dintr-un loc în altul” reprezintă o provocare ”tehnică” și nicidecum o ”imposibilitate a ideii în sine”. Canalizînd această perspectivă, transumaniștii îmbrățișează proiecte precum ”emulația întregului creier” care, așa cum este descrisă de Peter Eckersley și Anders Sandberg, ar implica ”preluarea creierului unui om, scanarea întregii sale structuri… neuronale într-un computer și rularea unui algoritm care să imite comportamentul acelui creier”.

Cei ce își doresc înflorirea speciei umane trebuie să înțeleagă că transumanismul este o cauză pierdută. Dar accentul singular pe informație nu este propriu numai transumanismului. Informația pătrunde din ce în ce mai mult în existența noastră de fiecare zi, influențându-ne viața socială și profesională, și la fel se întâmplă și atunci când alții iau decizii care ne privesc îndeaproape, sau chiar ne hotărăsc identitatea, adesea fără ca măcar să ne dăm seama.

Perspectivele de îmbunătățire a societății depind, în parte, de faptul că devenim din ce în ce mai conștienți de acest cadru informațional, mai ales acolo unde apare o discrepanță cu natura nestandardizată și bogat contextuală a ceea ce contează cel mai mult pentru noi ca ființe umane.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

sursa: aici

Susan B. Levin este profesor de științe umaniste și de filozofie la Smith College. Domeniile ei de cercetare sunt bioetica și filozofia greacă veche. Cea mai recentă carte a ei este Posthuman Bliss? The Failed Promise of Transhumanism (Oxford, 2021).