”Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui.” (Eugeniu Carada)
Chiar dacă introducerea instituțiilor statului burghez au creat un decalaj între acesta și societate și ne este ușor să constatăm, astăzi, erorile de construcție, procesul, care bântuia întreaga Europă, era imposibil de oprit la frontierele noastre.
Și s-a întâmplat ca momentul respectiv să-și aibă oamenii săi: Ion C. Brătianu, micul boier muscelean fanatizat de dragostea pentru poporul său, C.A. Rosetti, frații Golescu și, deloc în ultimul rând, Eugeniu Carada.
De la adolescentul care depunea, cu mândrie, jurământul pe Constituția de la Islaz, din 1848, la secretarul Adunării Ad-hoc a Valahiei, de la susținătorul lui Cuza, la revoltatul împotriva politicii acestuia față de turci, de la ”complotistul” care, împreună cu Ion Brătianu, pregătea terenul pentru aducerea unui prinț străin pe tronul Principatelor Unite, în locul lui Cuza, la cel care a adaptat noua Constituție a României, cea din 1866 , numită, de altfel, în epocă, Constituția lui Carada și, până la cel care, pe fondul războiului franco-prusac, încerca legarea destinului României de acela al Franței, ceea ce presupunea o eventuală răsturnare a principelui german – chipul neliniștit al acestui om dotat cu o inteligență speculativă ieșită din comun și dedicat cu un straniu devotament ideii grandioase de transformare a României într-o Mare Putere, a străbătut politica românească a acelei epoci ca o picătură de argint viu.
Născut la 29 noiembrie 1836, la Craiova, ca fiu al lui Nicolae Carada și al Petriței, născută Slăvitescu, și mort în 1910, la București, ”omul din umbră” al liberalilor și-a asumat, după moartea marelui său prieten, Ion C. Brătianu, aducerea la îndeplinire a testamentului politic al acestuia, urmărind, în acest scop, înfăptuirea a trei obiective precise – distrugerea influenței rusești în România, unirea Transilvaniei cu patria-mamă, și conducerea statului de către Ionel Brătianu.
Creator al Băncii Naționale, a cărei forță nu a încetat să o sporească cu marea sa putere de muncă și pricepere, dar nu în calitate de Guvernator, ci în aceea de director și de membru în Consiliul de Administrație, funcție pe care i-o conferiseră acționarii și nu Guvernul sau Suveranul, Eugeniu Carada a rămas toată viața fidel antidinasticismului, evitând orice funcție sau demnitate care ar fi presupus elaborarea unui Decret Regal, mergând până la a nu trece niciodată pe Calea Victoriei, tocmai pentru a nu fi nevoit să treacă prin fața Palatului Regal.
Eugeniu Carada a fost și tipul caracteristic al personajului din umbră în politica românească, creând, alături de Anton Carp şi Mihai Pherekyde, Oculta, grupul de influenţă din Partidul Naţional Liberal, care făcea şi desfăcea totul în acest partid.
Nemângâiat în urma poveștii de dragoste nefinalizate cu Jeanne Dumesnil, nepoata lui Jules Michelet (părinții ei nu au fost niciodată de acord cu mutarea fetei în România1), Carada a fost, toată viaţa, omul de încredere al Brătienilor, am zice un fel de membru al familiei, în mijlocul căreia se afla la Florica, în Argeş, la Bucureşti sau la Paris, purtând de grijă unui copil sau altuia, sfătuind, amestecându-şi întreaga viață cu viețile Brătienilor.
Așa cum scriam, Carada a crezut cu tărie în idealul unirii tuturor românilor, visând chiar, în 1866, în timpul războiului austro-prusac, la o ridicarea generală a tuturor popoarelor aflate sub stăpânirea habsburgilor.
Chiar dacă nu a izbutit atunci, a continuat să sprijine financiar, cu discreție, până la sfârşitul vieţii, activităţile culturale ale românilor din afara graniţelor.
Din banii daţi de el au fost construite şcoli şi biserici, cum ar fi, de exemplu, Biserica Adormirii Maicii Domnului din Braşov, sau Catedrala din Vârseţ, adevarate focare ale românismului.
Însuși Liviu Rebreanu îşi aminteşte cu emoţie de Eugeniu Carada, într-un articol publicat în 1924, numindu-l prietenul cel mai sincer şi cel mai statornic al cauzei românilor din Ardeal. ”În împrejurări grele, când conducătorii ţării libere nu puteau sau nu îndrăzneau să facă nimic pentru noi”, scria romancierul, ”Carada plătea amenzile tribunalelor ungureşti care ţinteau să ne înăbuşe ziarele, subvenţiona publicaţiile noastre, ne ajuta să ne susţinem şcolile şi să clădim biserici”.
Conform unei liste a lui Ioan Rusu Abrudeanu, Carada ar fi donat peste 700 000 de lei numai pentru mișcarea națională din Ardeal, iar C. Stere povestește că atunci când i-a povestit despre intenția sa de a edita un ziar în Basarabia, acesta l-a întrebat dacă are tipografie și fondurile necesare, remarcând, totodată că ”o națiune subjugată trebuie să se ridice împtriva agresorilor, dacă are sânge în vine și e vrednică să trăiască.” Pentru ca, mai apoi, să primească și suma necesară, care-i fusese transmisă printr-un complicat sistem de viramente.
Lideri naţionali precum Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, sau Miron Cristea au fost susținuți financiar de E. Carada, atât din banii lui, cât și din banii Băncii Naționale.
Iar în septembrie 1906, el l-a adus în secret pe Miron Cristea la Florica, la mormântul lui Ion.C. Brătianu, unde l-a pus ca, împreună cu fiul acestuia, Ionel, să jure ”sub pedeapsa lui Dumnezeu” că-și vor închina viața împlinirii idealului național.
Ales deputat în aproape toate campaniile electorale din 1869 și până în 1910, Carada a refuzat aceste mandate, cedând locul său în Parlament unor colegi de partid.
Din pricină că viteza de modernizare și de înnoire politică și economică a țării întrecea, deseori, puterea de îndurare a poporului, Eugeniu Carada s-a aflat, de cele mai multe ori fără voia sa, în centrul polemicilor dintre liberali și conservatori, atât datorită orientării sale ideologice (era un adept fervent al curentului liberal de gândire politică și economică românească), cât și datorită formației sale franceze (frecventase, în tinerețe, prelegerile de drept, literatură și economie ale Collège de France, având, așadar, un background cultural diferit de conservatorii români care studiaseră, majoritatea, în Germania), numele său fiind adesea asociat cu tot ce putea fi mai rău.
Cum o personalitate de talia sa nu putea intra în conflict decât cu cineva de același calibru, a rămas în istorie presiunea polemică extraordinară la care a fost supus de către Mihai Eminescu, care îl forfeca de pe poziții conservatoare, cu o forță a expresiei de care numai el putea fi capabil, dar prea adesea nedrept, deoarece fiul serdarului de la Craiova nu era defel mai puțin iubitor de neam decât marele său adversar, ci doar înțelegea puțin altfel marile provocări economice și sociale ale vremii.
Astfel, ignorat de istoriografia noastră – pentru că nu s-a manifestat public și a rămas mereu foarte discret – dar trecut de francezi în Larousse –, Carada s-a aflat, de asemenea, la originea planurilor de transformare a Patriarhiei Române în Centru spiritual al regiunii, inclusiv cu preluarea unor atribuții ale Patriarhiei Române de la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu mutarea Bizanțului în România (Bizanț după Bizanț), precum și a planului de înrudire a familiei domnitoare din țara noastră cu suveranii balcanici, fenomen menit să controleze întreaga regiune.
Dacă ar fi știut, Eminescu i-ar fi stat alături din toată inima.
Se spune că, intrigat de refuzurile repetate de a-l întâlni, Regele Carol însuși s-a hotărât să-i facă o vizită la Banca Națională, sosind astfel, într-o zi a anului 1890, neanunțat în clădire, dar Carada a ieșit pe o ușă laterală secretă, nemaiîntorcându-se decât seara, când a primit și un raport detaliat al vizitei Regelui.
A murit în iarna anului 1910, la 74 de ani, în urma unei răceli, iar în clipa în care cortegiul funerar care îl ducea pe ultimul drum a trecut prin Piața Palatului, Carol I a poruncit oprirea ceremoniei, a scos întreaga gardă a Palatului în piață și i-a dat, personal, onorul.
1Iată, în acest sens, un fragment dintr-o scrisoare pe care tânărul Eugeniu Carada i-o trimitea la 12 aprilie 1873, Piei Brătianu: ”Scumpa mea doamnă, N-am răspuns la ultima d-tale epistolă din cauză că nu știam ce să-ți spun. Lucrurile sunt așa de complicate, mijloacele ce se întrebuințează așa de perfide, încât îmi trebuie o tensiune mintală extraordinară ca să pot lupta, ca să pot găsi mijloace de a face să parvină un cuvânt de încurajare bietei fete. Poșta nu îmi poate servi în nimica, căci toate scrisorile ei sunt despecetluite și citite; trebuie să trimit curieri expreși, și foarte des aceștia se întorc fără rezultat, că J. este privegeată, aproape sechestrată. Scrisorile ce le primesc din când în când de la dânsa sunt dureroase, este o luptă teribilă ce are să suporte acasă la dânsa, pe fiecare zi inventează câte ceva nou care să o zdruncine, ipocrizie, lacrimi, apeluri la inima ei, calomnii care se încrucișează unele cu altele și pun pe biata copilă la tortură. […] Pe de altă parte, de zece zile nu știu nimic despre J., n-am nicio veste de la ea. Sunt foarte neliniștit.”
Bibliografie: Viața și opera lui Eugeniu Carada, realizată sub coordonarea prof. dr. Mugur Isărescu, membru corespondent al Academiei Române, de către un colectiv format din Surica Rosentuler și Sabina Marițiu, Banca Națională a României, colecția Restitutio, februarie 2003; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, vol 2; cele trei micromonografii dedicate personalității lui Eugeniu Carada, publicate în perioada interbelică (I.M. Theodorian-Carada, Mihail Gr. Romașcanu și Constantin Răuțu), retipărite de ICR, în 2010, sub titlul Eugeniu Carada (1836-1919).
