Domnule Adrian Severin, ce părere aveți despre o reașezare politico-economică la nivel mondial? Sunt teorii care afirmă totuși că această pandemie este folosită atât în scopuri politice, cât și în scopuri economice, pentru că ea a apărut în momentul în care China devenise un rival la produsul intern brut al SUA.

 

Eu cred că în toată această mare piesă care se joacă în fața noastră, dar în care suntem  și actori, există mai mulți regizori și mai mulți scenariști, există plutocrația  internațională, există oligarhia internațională, există corporațiile, care s-a globalizat demult. Corporațiile care s-au organizat de multă vreme, la nivel suprastatal, sau  trans-statal. Se știe, cred, că o bună parte din istoria modernă s-a consumat ca o luptă între statul național și capital. Capitalul dorindu-se să fie civilizat. Adică pus în slujba cetății.

Capitalul a fost constrâns să accepte aceste reguli, dar nu cu plăcere, drept pentru care, cu prima ocazie, a fugit de sub controlul statului națiune și s-a organizat la nivel  global, acolo unde, deocamdată, puterea politică nu s-a putut organiza pentru a-l  civiliza și la nivelul respectiv.

În aceste condiții, cred că unul dintre scenariștii și regizorii acestei pandemii este chiar această internațională corporatistă. Și ea dorește, într-adevăr, o guvernare globală, însă care să nu fie democratică, pentru că de îndată ce va fi democratică, bineînțeles s-ar reveni la conflictul dintre capital și muncă, și știți că acest conflict nu  s-a terminat prea bine rândul trecut în istorie. În ceea ce privește capitalul.

Deci se dorește o ordine economică internațională, în care muncitorul  să muncească mult, să primească puțin, să consume cât mai mult, pe de altă parte,  pentru că prin consum se stimulează producția și, în felul acesta, profitul să crească. Să crească dobânda.  Acesta este modelul, aș zice eu, anglo-saxon de capitalism, care ar urma să domine, însă, o ordine globală.

Pe de altă parte avem un alt regizor și scenarist, unii i-au dat un nume pe care eu  îl consider mai degrabă simbolic, George Soros. Adică este vorba despre o anume  categorie de persoane care e foarte apropiată de cea a corporațiilor, și care, cu siguranță, este și autoarea unei anumite ideologii despre o societate globală,  fraternală, deschisă, în care practic să se asigure o guvernare capabilă să  evite războiul printr-o lipsire de identitate a subiecților individuali, a persoanelor fizice.

Adică: fiecare dintre noi este un cetățean al universului, fără rădăcini într-o  cultură, într-o națiune, nici măcar într-un teritoriu… Ne-am născut undeva pe glob, dar acesta este un accident care nu merită luat în considerare, ne-am născut din niște  părinți care, în fine, au o anumită istorie, dar aceea trebuie să fie uitată, ignorată, pentru că oricum și asta este un  accident, ubi bene ibi patria, unde e bine acolo  e patria…

Deci, acești oameni cu o cultură extrem de flexibilă, fără niciun fel de identitate, sau cu identități vagi și flexibile, vor fi cetățeni ai universului și, în felul acesta, vor accepta o guvernare universală, nu știm dacă bună sau rea, care însă va fi un garant al păcii și pacea aceasta va fi contextul în care omenirea se va dezvolta.

Este, o ideologie dacă vreți, pe care o susțin, inclusiv cu bani, anumite cercuri ideologice și cred că în mare măsură aceste cercuri sunt apropiate primului cerc al internaționalismului corporatist. Și, în fine, există o a treia categorie de regizori și  scenariști și anume sunt statele națiune actuale, și dintre acestea, mai cu seamă, marile puteri.

Marile puteri care, pe de o parte, se gândesc că, totuși, au nevoie să își păstreze  identitatea, iar pe de altă parte, că se pot folosi de această  tragedie, să-i zicem, de această catastrofă, care este pandemia actuală, și care ne-a determinat pe toți, sau, mă rog, pe foarte mulți, 1) să ne abandonăm economia și 2) să  cerem statului să ne taie drepturile, libertățile – că asta este chestiunea, e pentru prima oară când statul ne taie  libertățile, pentru că noi îl rugăm să le taie, le reduce și le restrânge, pentru că noi îl  rugăm să le restrângă, nu pentru că el, aparent, este cel care ne impune aceste restrângeri.

Ei bine, aceste state, spuneam, care profită de obediența spontană și voluntară a cetățenilor, încearcă acum să-și rezolve anumite probleme, pe de o parte să-și refacă și să-și consolideze identitatea națională și, pe de altă parte, din spatele frontierelor acestei identități să-și rezolve problemele cu concursul altor actori statali.

Și, în acest sens, exemplul cel mai bun este relația Chino-Americană, sau Americano-Chineză, cum vreți să-i spunem.

China era aproape, aș zice, în ziua izbucnirii pandemiei, în situația de a deveni în mod oficial prima putere economică a lumii. China se ridică și fosta putere economică și nu numai, am numit SUA, este în coborâre. Deci nu numai că o  depășește, dar merg în sensuri diferite, ceea ce înseamnă că distanța dintre ele se va mări foarte repede, în favoarea Chinei. Iată un moment potrivit pentru ca să se declanșeze, în fine, lupta totală, pe față, cu China.

O luptă pe care eu, personal, acum vreo câțiva ani, o presupuneam a se declanșa cam  la data la care ne găsim în prezent. Și am scris despre asta. Deci, nu o spun acuma.

Am scris că în câțiva ani prevăd declanșarea unui conflict direct și decisiv, cel puțin în dorința unuia dintre actori, între China și SUA. Și iată că ne aflăm acolo aproape, observăm cum deja au apărut idei conform cărora China ar fi vinovată de această pandemie, indiferent cum, cu intenție, din neglijență, dar vinovată, și ar trebui, așa cum s-a  întâmplat cu Germania la sfârșitul primului război mondial, să  suporte reparații, să plătească despăgubiri.

Cui? Întregii omeniri, pentru că dacă unul singur i-ar cere, probabil chinezii nici măcar nu s-ar gândi la subiect, dar când încep să ceară foarte, foarte mulți, atunci nu înseamnă că vor accepta chinezii această cerere, dar înseamnă că încep deja să se gândească ce să facă spre a o contracara. Or, pe această linie, desigur că putem  anticipa un război care să fie și hibrid, dar care să aibă și dimensiunea lui convențională.

 

Aș vrea să remarc că Uniunea Europeană avea, cel puțin în ultimii doi-trei ani o politică extrem de circumspectă în privința Chinei, știm că și în România au  existat zvonuri despre, haideți să spunem, sfaturi pentru ca să nu fie acceptate  mari investiții și așa mai departe, în  timp ce America, până acum câteva luni,  cel puțin prin președintele Trump, avea o poziție extrem de favorabilă față de China. Cum se poate explica această schimbare bruscă și această coaliție la nivel  aproape mondial așa cum ați spus?

 

În ceea ce privește relația China-UE, sau China și principalii actori europeni, Germania-Franța, ea a fost ambiguă și dulce-amară, ca să zic așa. E foarte adevărat că și francezii și nemții (și eu am condus câteva delegații  ale Parlamentului European în vizită în China, delegații din  care făceau parte importante  personalități politice germane,  franceze și  nu  numai, dar mă refer la aceștia în special), cu toții au criticat, desigur, politica Chinei în domeniul drepturilor omului și al democrației, noi  neputând ignora faptul că acestea sunt arme cu două tăișuri pentru că, de foarte multe ori, apărarea drepturilor omului se transformă din scop, acela de a asigura oamenilor drepturi, în mijloc, acela de a schimba regimurile politice în statele concurente. Ceea ce nu mai e în regulă. Și a le schimba fără ca să îmbunătățim situația oamenilor de acolo, dar îmbunătățind raportul de forțe între noi și statul criticat. Și, fără îndoială,  China a reacționat, oricine ar fi reacționat…dar, repet, acesta a fost unul dintre caii de bătaie ai UE…

Un alt cal de bătaie al UE a fost dreptul de proprietate intelectuală. Invențiile,  tehnologiile, inovațiile și așa mai departe… acuzând mereu China că profită în mod ilegitim de progresul tehnologic din spațiul euroatlantic.

Asta ar fi, iarăși, o discuție mai lungă…  Într-adevăr, în bună măsură, lucrurile așa au fost, într-adevăr China a ”preluat”, sau mai bine să spunem așa, cu cuvântul cel mai clar, a furat tehnologie din alte părți… Numai că ei au spus: după ce ne-ați furat voi pe noi cu foștii coloniști, și după ce v-ați dezvoltat pe această bază, închizând apoi piața tehnologiilor pentru țările în curs de dezvoltare, acuma da-ți-ne și nouă  voie să recuperăm.

E de discutat și  din punct de vedere legal, și din punct de vedere moral… dar acesta a fost, într-adevăr, un câmp de bătaie… și al doilea câmp de bătaie a fost acela al reproșului făcut de vest europeni, sau de UE dacă vreți, potrivit căruia China ar  închide piața în special în ceea ce  privește anumite resurse naturale.

Deci acestea au fost cele trei subiecte de reproș.

În schimb, dincolo de aceste reproșuri și oarecum mai discret, dar foarte substanțial, s-a încercat dezvoltarea unor relații foarte solide cu Republica Populară  Chineză. Dar iarăși s-a  întâmplat un joc la două capete, ca să spunem așa. Ca lider european, ca voce a UE, Germania de pildă, a fost foarte critică cu China pe cele trei subiecte pe care vi le-am pomenit. Ca stat național, a fost extrem de îngăduitoare cu China, și a încercat, prin  spatele UE, să își creeze o relație privilegiată cu Republica  Populară Chineză. Eu personal fiind în misiune acolo, descoperind niște aranjamente pe care au vrut să și le facă cu  Banca Centrală a Chinei, astfel încât să existe o  relație financiară privilegiată între Germania și China, care să susțină economia germană, sporind capacitatea de dominare a acesteia în UE, adică în Europa germană.

Va urma

Interviu realizat de Cezar Corâci

Citeste si ADRIAN SEVERIN (I/III) SECURITATEA MONDIALĂ VA DEPINDE DE RELAȚIA SUA – CHINA