În sfârșit s-a întâmplat. După luni de intensificare a prezenței forțelor militare în Caraibe, după uciderea, fără nicio justificare legală, a peste o sută de oameni aflați pe navele de pescuit – mulți dintre aceștia civili – și confiscarea, tot fără justificare legală a petrolierelor, administrația Trump și–a sporit dramatic agresivitatea vizavi de Venezuela.

În primele ore ale dimineții de sâmbătă, forțele americane au lansat un atac militar puternic inclusiv asupra capitalei Caracas, care a dus la capturarea – sau, mai exact, răpirea – președintelui venezuelean Nicolás Maduro.

Terenul pentru această operație a fost pregătit din vreme. Principala justificare consta în afirmația că Venezuela este un stat „narcoterorist”, aflat în centrul comerțului cu fentanil, [un opioid sintetic] responsabil de creșterea exponențială a numărului de decese cauzate prin supradoză din SUA, o acuzație care a fost între timp demontată.

Apoi, au fost adăugate rapid alte acuzații: că țara găzduiește „teroriști susținuți de Iran” (o altă afirmație nefondată) și, inevitabil, afirmația că schimbarea de regim are ca scop aducerea „democrației” și a „libertății” poporului venezuelean.

Dar, în cele din urmă, odată cu îndepărtarea tuturor straturilor de propagandă, acest atac se reduce la un singur lucru: un act de agresiune complet neprovocat și evident nejustificat din punct de vedere legal, împotriva unei țări care nu reprezenta nicio amenințare reală pentru Statele Unite.

Obiectivele reale sunt transparente. În primul rând, obținerea controlului asupra vastelor rezerve de petrol ale Venezuelei – cele mai mari din lume. În al doilea rând, răsturnarea unui aliat cheie al blocului geopolitic non-occidental, aliniat cu China și Rusia. Pe scurt, acesta este un război de schimbare de regim, din partea unui președinte care spunea că militează tocmai pentru a pune capăt „ eternelor războaie” ale SUA.

În acest sens, atacul este revelator nu doar pentru ceea ce a generat, ci și pentru ceea ce semnalează despre natura în continuă evoluție a politicii externe a SUA. Potrivit mai multor analiști, Strategia de Securitate Națională a SUA, publicată recent – ​​alături de eforturile lui Trump de a negocia o soluționare în Ucraina și de a reduce implicarea militară în Europa – semnalează o acceptare sobră a ordinii multipolare emergente și o îndepărtare de dependența tradițională a Washingtonului de izolarea militară directă a marilor puteri rivale.

Atacul asupra Venezuelei, însă, sugerează o concluzie diferită: că SUA rămân hotărâte să încetinească sau să blocheze tranziția către multipolaritate, deși nu printr-un conflict direct cu China sau Rusia, ci prin proliferarea unei strategii globalizate de război ascuns, care vizează verigile mai slabe ale sistemului rival. Venezuela se încadrează perfect în această logică.

Operațiunea marchează extinderea unui model deja testat în alte părți, unde escaladarea este deplasată pe teatrele periferice: orice țară vulnerabilă care refuză alinierea cu SUA și aliații săi devine o țintă potențială, în special cele situate în ceea ce Washingtonul revendică din nou ca fiind sfera sa de influență „dăruită de Dumnezeu”: emisfera vestică. Aceasta echivalează cu o renaștere a Doctrinei Monroe într-o formă actualizată, militarizată în mod deschis.

Acest lucru nu indică sfârșitul confruntării dintre marile puteri, ci o schimbare în modul în care aceasta este gestionată de SUA: prin destabilizare permanentă și haos manipulat, unde chiar și cele mai elementare reguli ale coexistenței internaționale sunt abandonate.

În acest sens, atacul asupra Venezuelei este probabil cea mai clară demonstrație de până acum a prăbușirii așa-numitei „ordini bazate pe reguli”. S-ar putea obiecta, pe bună dreptate, că această ordine a fost întotdeauna o ficțiune. Dreptul internațional, suveranitatea și neintervenția au fost încălcate în mod curent de SUA și aliații săi, chiar dacă au fost aplicate selectiv împotriva altora. De la lovituri de stat sub acoperire la campanii de bombardament și invazii directe – Grenada, Panama, Irak – Washingtonul a ignorat deseori chiar regulile pe care pretindea că le respectă.

Totuși, astăzi există o diferență de nivel calitativ. În trecut, SUA au încercat cel puțin să-și mascheze acțiunile în limbaj juridic sau moral și să ticluiască consimțământ intern și internațional, oricât de fraudulos ar fi fost. Această reținere a dispărut, redusă la o superficialitate în care puțini cred.

Administrația Trump acționează, de asemenea, indiferent de opinia publică. Sondajele recente arată o opoziție covârșitoare a SUA față de acțiunile militare împotriva Venezuelei, la fel cum a existat o opoziție puternică față de bombardarea Iranului și față de tolerare a măcelului din Gaza. Nimic din toate acestea nu a contat.

Această normalizare a barbariei are consecințe grave. La nivel internațional, ea accelerează căderea în anarhie totală, unde singura regulă rămasă este vechiul dicton „puterea face dreptatea”. Acest lucru este deosebit de periculos într-o lume în care Statele Unite nu mai dețin monopolul asupra violenței globale, așa cum a demonstrat invazia Rusiei în Ucraina. Într-adevăr, atacul asupra Venezuelei – și tăcerea UE în această privință – scoate la iveală ipocrizia narațiunilor occidentale despre Ucraina, subminându-le și mai mult în ochii unei mari părți a lumii.

De asemenea, ridică o întrebare evidentă: pe ce bază morală sau juridică s-ar putea opune Occidentul, de exemplu, în cazul unei acțiuni a Chinei împotriva Taiwanului, când Washingtonul a procedat în exact aceeași logică în Venezuela – violență preventivă într-o sferă de influență autodeclarată?

Faptul că este puțin probabil ca China să urmeze această cale nu face decât să sublinieze contrastul: atractivitatea globală a Beijingului se bazează, cel puțin parțial, tocmai pe promisiunea sa de a construi o nouă ordine mondială bazată pe neintervenție și egalitate suverană, chiar principiile pe care Occidentul este în proces de a le demola.

În cele din urmă, acest ultim atac va îndepărta și mai multe țări de sistemul occidental, chiar dacă SUA răspund prin escaladarea amenințărilor împotriva celor care o fac.
Iar consecințele nu se vor limita la geopolitică. Pe măsură ce elitele occidentale renunță la constrângerile legale și morale în străinătate, se vor simți din ce în ce mai justificate să facă același lucru și pe plan intern, accelerând erodarea garanțiilor constituționale și a libertăților civile.

Acest proces este deja în plină desfășurare. Întrebarea nu mai este dacă așa-numita ”ordine bazată pe reguli” s-a prăbușit, ci cât dezastru va fi generat, în străinătate și în țară, înainte ca societățile occidentale să fie obligate să se confrunte cu consecințele ilegalității declanșate de elitele lor.

Thomas Fazi este scriitor, jurnalist și traducător. Printre cărțile lui amintim: The Battle for Europe: How an Elite Hijaked a Continent and How We Can Take It Back și, cea mai recentă, Reclaiming the State, publicată de Pluto Press.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici