Anul 2020 aduce, din punct de vedere istoric, necesitatea marcării unor evenimente pe care le-am putea încadra în antinomiile existențiale ce nu de puține ori au modificat parcursul și evoluția socio – istorică a poporului român. Căci iată, istoria ne arată că în doar 20 de ani, românii au trecut de la o mare victorie, la o mare dramă! De la victoria făuririi statului național unitar și recunoașterea sa internațională prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), inclusiv prin semnarea Tratatului de la Trianon (cu Ungaria, în 4 iunie 1920), la dramaticele pierderi teritoriale din vara anului 1940, când România, prin dictatele impuse de Hitler și Stalin, era silită să cedeze Uniunii Sovietice: Bucovina de Nord, Basarabia și Ținutul Herței; Ungariei: Transilvania de Nord, iar Bulgariei: Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

De la marea victorie politică și diplomatică obținută de România la Trianon, în 1920 (o victorie ce a fost clădită inclusiv pe sângele vărsat de cei peste 800.000 de ostași români ce au luptat în Primul Război Mondial), au trecut doar 20 de ani până la marile pierderi teritoriale și implicit umane, mai exact peste o treime din populația și din suprafața țării, pierderi ce au decimat visul secular de unitate teritorială și națională.

Se împlinesc, așadar, 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) și 80 de ani de la semnarea Dictatului de la Viena (30 august 1940). Noi, românii, vom aniversa cei 100 de ani și-i vom comemora pe cei 80. Comunitatea maghiară, percepe și marchează exact invers aceste evenimente istorice majore, contestând consecvent, timp 100 de ani, prevederile Tratatului de la Trianon, păstrându-și dorința fruntariilor stabilite prin Dictatul de la Viena, visul Ungariei Mari fiind puternic alimentat și susținut și azi, prin diferite mijloace mai mult sau mai puțin subversive.

Încercând o analiză ”la rece” facilitată de trecerea timpului, dar mai ales de dorința unei conviețuiri pașnice, civilizate (de care avem imperios nevoie toți cei ce trăim în zone multietnice), putem afirma că aceste evenimente nu trebuie uitate, dar nici exacerbate. Și pentru susținerea acestui crez apelez la cuvintele președintelui Academiei Române, academicianul Ioan Aurel Pop, și ale prof. univ. dr. Ioan Bolovan: ”firește, aceste acte, ca aproape orice lucru omenesc, au fost fericite pentru unii și triste pentru alții … Transilvania este astăzi o parte a României și a Europei în același timp, dar, mai presus de toate, este patria primitoare a tuturor locuitorilor săi. Pentru prima oară în istorie, sunt acum premise reale pentru ca toți locuitorii ei să se simtă egali și la ei acasă. Țara nu mai este Transilvania de odinioară, dar urmele istoriei ei sunt peste tot. În trecut, au suferit și au fost fericiți, adesea în momente diferite, și românii, și maghiarii, și germanii, și evreii etc. Nici suferințele și nici bucuriile nu trebuie uitate. Amintirile trecutului sunt un patrimoniu de neprețuit, iar păstrarea lor este un atribut al popoarelor civilizate… trecutul trebuie cunoscut nu pentru încrâncenare, ci pentru destindere și înțelegere” (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 12; p. 394).

Semnarea Tratatului de la Trianon a fost considerată de maghiari drept ”cea mai mare nedreptate istorică” ce le-a fost făcută, uitând că această ”nedreptate” se datorează și înfrângerii pe care au suferit-o în Primul Război Mondial, dar și faptului că naționalitățile din întreaga Europă și-au câștigat mult dorita libertate și independență, prin jertfele milioanelor de morți căzuți pe câmpurile de luptă.

Trebuie să amintim că Tratatul de la Trianon nu a fost semnat doar între Ungaria și România, ci de 16 state aliate, inclusiv România, pe de o parte, și de Ungaria, ca țară înfrântă, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat, Ungaria, cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. În consecință, atunci când Ungaria își revendică teritoriile pierdute după Trianon, revendică nu doar granițele cu România, ci și cu celelalte țări semnatare!

Este îndeobște cunoscut faptul că după Trianon, Ungaria a susținut permanent politica și mișcările revizioniste ce se desfășurau de o parte și de alta a frontierei cu România, repetatele acțiuni iredentiste fiind consemnate și în documentele păstrate în fondurile Arhivei Militare Române, cu sediul la Pitești. Vom prezenta în cele ce urmează conținutul integral al câtorva documente, ce prin exactitatea informațiilor oferite, nu mai necesită niciun alt comentariu.

Primul document este Adresa întocmită, în anul 1921, de către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale din Ministerul de Interne, cu menţiunea „personal–confidenţial”, trimisă Cabinetului Ministrului de Război (Arhivele Militare Române, Pitești, fond nr. 950, Ministerul de Război, dosar nr. 16, f. 391-392).

”Subinspectoratul General de Siguranţă din Transilvania ne-a raportat că pe întreaga zonă a liniei de frontieră dinspre Ungaria se face o întinsă propagandă filo-maghiară, susţinută de elementele străine, stabilite în această parte a ţării sau dincolo, în imediata apropiere a frontierei, printre care sunt foştii ofiţeri activi în armata ungară, foşti funcţionari unguri care au refuzat să depună jurământul şi alţi agenţi aflaţi în serviciul ungurilor, toţi stabiliţi ca arendaşi de moşii, negustori sau angajaţi la diferite întreprinderi.

În afară de aceştia, foarte mulţi emisari trimişi din Ungaria cu instrucţiuni speciale în scopul propagandei, care trec frontiera fraudulos, profitând de faptul că frontiera este în câmp deschis, fără niciun obstacol, iar pădurile sau culturile se întind pe tot cuprinsul ei, facilitându-le trecerea şi împiedicând supravegherea vigilentă a grănicerilor”.

Subinspectoratul General de Siguranţă propune, pentru remedierea acestei stări de lucruri, următoarele măsuri:

”1/. Să se întindă de-a lungul frontierei o linie de reţele de sârmă ghimpată, lăsându-se deschise numai punctele oficiale de trecere, măsură prin care s-ar împiedica atât trecerile frauduloase ale agenţilor de propagandă, cât şi contrabandele.

2/. Să se interzică străinilor a se stabili în comunele şi oraşele de-a lungul frontierei, sub orice motiv, pe o rază de cel puţin 30 km., iar cei stabiliţi să fie ridicaţi şi trimişi în interiorul ţării, sau peste graniţă, de unde au venit.

3/. Să se revizuiască şi anuleze contractele de arendare ale moşiilor pe toată raza de 30 km, iar în viitor toate aceste contracte să fie supuse Consilierului Agricol, care să posede instrucţiuni precise asupra avizului ce trebuie să dea pentru aprobarea lor, în legătură cu interesele siguranţei statului.

Ministerul Afacerilor Străine, căruia ne-am adresat pentru a ne comunica avizul în ce priveşte stabilirea străinilor în cuprinsul zonei de 30 km şi ridicarea celor deja stabiliţi acolo, ne răspunde că, deşi, în principiu, măsura propusă ar fi de un netăgăduit folos, crede, totuşi, că tratamentul ce s-ar aplica străinilor prin zona liniei de frontieră ar trebui să se facă distincţiune între supuşii statelor aliate, asupra cărora n-ar plana nici o bănuială şi acei ai statelor foste inamice.

Corpul Grănicerilor, căruia asemenea ne-am adresat, în ce priveşte întărirea pazei frontierei şi eventuala întindere a liniei de reţele de sârmă ghimpată, ne răspunde că, încă din Noiembrie 1920, a intervenit pe lângă Ministerul de Finanţe pentru a se face cuvenitele demersuri, în scopul luării măsurilor enumerate mai jos care să creeze un obstacol puternic şi să asigure paza frontierei, în prezent deschisă, ceea ce înlesneşte trecerile frauduloase dintr-o parte în alta.

a). Linia de graniţă să se marcheze printr-un şanţ în dimensiunile de cel puţin 3,5-4 metri lărgime şi 2-2,5 metri adâcime şi anume 1,75-2 metri din lăţime să fie pe teritoriul românesc şi tot atât pe teritoriul statelor vecine.

b). Să se legifereze necultivarea terenurilor pe o zonă de 100 metri, de la frontieră, şi să se defrişeze pădurile pe acea zonă. Pe acea zonă să nu se facă decât fân, care să se cosească şi să se ridice de proprietarii respectivi, sub supravegherea grănicerilor.

c). Să se intervină ca statele vecine să ia aceleaşi măsuri în partea lor, întrucât culturile până în frontieră împiedică vederea grănicerilor şi dau prilejul celor ce ar voi să treacă dintr-o parte în alta, să se apropie de graniţă şi, acoperiţi de holde, să treacă fie la noi, fie la statele vecine.

d). Să se aranjeze cu cele 2 state vecine schimbul între locuitori al terenurilor tăiate de linia de frontieră sau aflate cu totul dincolo sau dincoace de acea linie, ori cumpărarea lor de către statul în graniţele căruia se găsesc, pentru a se suprima trecerile dintr-un stat sau altul, sub motivul de muncă al terenurilor. În cazul când are loc acest aranjament, să fie legiferat.

Aducând la cunoştinţa dumneavoastră cele ce preced, avem onoarea de a vă ruga să binevoiţi a interveni pe lângă Dl. Ministru de Finanţe, pentru a lua în considerare atât propunerile făcute de Subinspectoratul General de Siguranţă, cât şi mai ales cele făcute de Comandamentul Corpului Grănicerilor, şi a se aviza de către acel departament asupra lor, întrucât numai astfel se poate asigura o pază eficace a acestei frontiere deschise.

Hotărârea luată de Dvs. şi de Ministerul de Finanţe vă rugăm să binevoiţi a ne comunica la timp, pentru a fi coordonată cu măsurile de siguranţă ce urmează să se ia de acest Departament”. Scrisoarea era semnată de directorul general Romulus P. Tomescu.

Un alt document din fondul Arhivelor Militare Române prezintă Apelul revizionist maghiar, semnat de Societatea Iredentă Maghiară, adresat evreilor din teritoriile intrate în componenţa statului român, după semnarea Tratatului de la Trianon. Evreii sunt avertizaţi să nu uite datoria de credinţă faţă de patria maghiară şi să nu se pună în slujba „ocupantului” român, pentru că vor fi aspru pedepsiţi în momentul apropiatei eliberării (fond 950, Ministerul de Război, dos. nr. 16, f. 152).

”Către jidanii din teritoriile ocupate.

Zi de zi primim ştiri despre aceea că voi, uitându-vă de Patria voastră maghiară şi de datoria către Patrie, vă îndemnaţi cu hoţii de ocupatori! Şi încă nu numai că sunteţi bine cu ei, dar îi şi ajutaţi şi vă angajaţi ca duşmani asupra naţiunii noastre.

Primim ştiri că agitaţi liberi contra Domniei Ungare! În jurnalele din teritoriile ocupate cea mai mare parte de agitatori din jurnalele ungureşti sunt jidanii. Cu ştiri false şi mincinoase agitaţi contra ungurilor. Numai excepţional, câteodată, se aude că s-a găsit câte un jidan care ar arăta credinţă faţă de Patria sa maghiară.

Repatriaţii trimişi peste hotar vin cu miile la noi, însă jidani nu se găsesc între ei.

Vestea că în teritoriul neocupat duşmănia asupra evreilor e încă tare, aceea e vina numai a voastră, fiindcă nu judecaţi destul de bine şi credeţi toate minciunile. Fiţi cu grijă! Să vă fie de minte! Să încetaţi cu agitaţia contra Patriei! Să vă preschimbaţi gândurile cele rele până nu e târziu.

Pentru ca să nu credeţi niciun moment că va fi definitivă sau îndelungată domnia hoţilor ocupatori.

Vom reocupa Patria! Aceasta este atât de sigur, precum e sigur că după noapte urmează ziua.

Şi atunci va urma socoteala care nu cunoaşte mila pentru pedepsele păcătoşilor şi răscumpărarea naţiunii maghiare care a fost vătămată până la sânge”.

Dorința de răzbunare împotriva evreilor, susținută printr-o politică promovată încă din anii 1930 în tandem cu cel de-al treilea Reich, este pusă în practică prin prima lege antisemită adoptată de Ungaria cu o săptămână înainte ca Germania să anexeze Austria, adică la 12 martie 1938. Amenințările adresate evreilor din Transilvania aveau să se transforme în realitate după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 august 1940), timp în care ”mâna grea a autorităților maghiare s-a făcut simțită în mod deosebit în cele 4 județe din zona secuiască, pe care maghiarii le considerau sacre. Evreii din zonă au fost supuși unei revizuiri a statutului cetățeniei; ca urmare mulți dintre ei s-au trezit arestați, sub motiv de cetățenie îndoielnică. Cea mai lovită a fost comunitatea din Miercurea Ciuc, unde zeci de familii au fost izolate și expulzate” (cf. Tamás Majsai, The Deportation of Jews from Csiokszereda and Margit Slachta’s Intervention on Their Behalf, în Studies on the Holocaust in Hungary, Randolph L. Braham, ed., New York, Columbia University Press, 1990, pp. 113-163).

Foarte greu au fost lovite multe dintre comunităţile din judeţele Satu Mare și Maramureş, unde ”evreii au fost arestaţi ca străini. Între 16.000 şi 18.000 de evrei au fost deportaţi din întreaga Ungarie lângă Kameneţ-Podolsk, unde cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi la sfârşitul lui august 1941”. Ca să nu mai vorbim despre ”soluția finală” pusă în aplicare de Germania și Ungaria după 15 mai 1944, prin care, în doar 24 de zile, peste 130.00 de evrei din Transilvania de Nord au fost trimiși în lagărele de exterminare!

Nu mai insistăm aici asupra maltratărilor și expulzărilor la care au fost supuse comunitățile românești, în anii Dictatului de la Viena!

Cel de-al treilea document pe care îl redăm este un Manifest revizionist maghiar, adresat ”fraţiilor din robie”, adică maghiarilor rămaşi în România, prin care aceştia sunt îndemnaţi să nu-şi piardă speranţa într-o apropiată eliberare şi, totodată, să se opună, prin toate mijloacele, inclusiv cu armele, „ocupantului” român (Arhivele Militare Române, fond 950, Ministerul de Război, dos. nr. 16, f. 151).

”Imnul către fraţii din robie.

Nu fiţi disperaţi!

Să nu ia putere asupra voastră bănuiala!

Să credeţi cu credinţă neîntreruptă în libertate!

Nu e tocmeală. Nu este mulţumire. Cu pumnii încleştaţi, cu dinţii strânşi să mai suferiţi încă nedreptăţile şi suferinţele ce sunt asupra voastră!

Să credeţi nu numai în Dumnezeu, ci şi în puterea naţiunii maghiare! Şi să aveţi încredere în noi, care pregătim socoteala! Cu toate că ne-au distrus şi ne-au jefuit, dar pentru aceea ne adunăm puterile! Ţineţi laolaltă, ajutaţi-vă unul pe altul, nu discutaţi cu hoţii de duşmani! Întrucât se poate, ţineţi întruniri de încredere! Întrerupeţi şi îngreuiaţi instalaţiunile mişeilor de hoţi!

Faceţi propagandă printre militari pentru a-i nemulţumi! Până va veni timpul socotelilor, căutaţi legăturile cu noi! În teritoriul neocupat, în oraşele mai apropiate să comunicaţi plângerile voastre, dorinţele voastre şi acestea vor ajunge la noi şi noi nu vom fi neputincioşi!

Să nu credeţi în ştirile ce se aud în contra noastră, comunicate numai de duşmanii noştri, pentru plată! Cu toate că starea noastră nu e aşa înfloritoare şi noi mult suferim, însă în toate colţurile încă trăieşte sufletul maghiar, se întăreşte, zvâcneşte bunăvoinţă, că nu ne lăsăm.

Nici voi să nu vă pierdeţi credinţa. Voinţa ne-o întăreşte, curajul creşte de izbutirea îndreptată asupra noastră. Fraţi ardeleni, Fraţi de la miazăzi şi miazănoapte, să nu credeţi nici un moment că s-a stabilit starea de azi.

Izbutirea din urmă o vom face noi, maghiarii liberi! Până atunci ţineţi pulberea de armă uscată! Aşa ceva va fi atunci, de şi nepoţii hoţilor vor vorbi despre aceea tremurând, dacă vor avea nepoţi!”.

Chiar dacă, prin prevederile Tratatului de pace de la Trianon, Ungaria redevenise un stat independent, maghiarii promiteau răzbunări ce aveau să ducă la dispariția românilor, catalogați ca ”hoți” sau ”mișei”, uitând că acești ”hoți” și ”mișei” le-au eliberat țara și capitala, în vara anului 1919! Acestor amenințări xenofobe le răspundea marele nostru istoric Nicolae Iorga, cu exemplară diplomație și demnitate, respectând durerea celor învinși. „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înțelegem și prin experiența proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calități de rasă suntem în stare a le prețui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate și neputința de a se conduce în momente de criză. Și, oricât ar fi fost de firesc  ca la București să se facă demonstrație pentru triumful final al unei oștiri așa de încercate, care e cea mai mare iubire și mândrie a noastră, n-a stat în intenția noastră să ofensăm suferința. Și am dori ca prin aceasta să fim și provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizației moderne pe un popor maghiar raționabil, fără nimic din acel imperialism copleșitor pentru alții, care exclude până acum pe unguri de la orice colaborație folositoare”.

Nicolae Titulescu, cel care semnase tratatul în numele României, declara: „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept mult mai redusă decât aceea pe care veacuri de conviețuire și suferințe comune au săpat-o în conștiinta istorică a neamului nostru.  De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea unei completări decât ideea unei amputări„ (Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Harta politică a Europei după Primul Război Mondial, Centrul de Studii ale Relațiilor Internaționale Craiova, 2010).

Relaţiile româno-maghiare, într-o permanentă şi tumultuoasă transformare, au oferit şi cu certitudine vor mai oferi numeroase teme de dezbatere, discuţii pro sau contra, subiectivităţi mai mult sau mai puţin fireşti, obiectivităţi circumscrise spiritului de reconciliere şi acceptare a alterităţii. Fiecare parte implicată în trăirea sau cercetarea istoriei îşi evidenţiază meritele, îşi strigă umilinţele, iar uneori îşi recunoaşte valoarea constructivă comună, interculturală. Indiferent de epoca în care s-au manifestat, relaţiile româno-maghiare au fost supuse imperativelor puterii politice şi influenţate, pozitiv sau negativ, de ingerinţele acesteia. Recrudescenţa xenofobiei, atitudinile distructive sau politica urii, pot fi împiedicate tocmai prin (re)cunoaşterea pluralităţii şi varietăţii culturilor, prin prevenirea transformării procesului de aculturaţie într-unul de asimilare, printr-un dialog interetnic menit să promoveze libertatea de exprimare identitară, chiar şi în complexitatea şi diversitatea comunităţilor multietnice.

Iar acum, după 100 de ani de la Trianon, noi, generația contemporană, noi, românii care avem în familie și maghiari sau șvabi, noi, românii care spunem sau ascultăm Tatăl nostru, la aceeași masă, și în românește și în ungurește sau în germană, noi, românii care ne împărțim pâinea cea de toate zilele și cu ungurii și cu șvabii, nu putem să nu ne întrebăm, cine și de ce dorește să ne învrăjbească, să ne umilească sau să reaprindă focul urii și discordiei?! Cine nu iubește pacea, înțelegerea, respectul reciproc, valorile creștine?! Nădăjduiesc, că acestea vor fi cele biruitoare! Așa să ne ajute Dumnezeu!

                                                                                                                                         Dr. Daniela Bălu