Mai avem nevoie de o identitate românească?

Poporul român, format azi din circa 30 de milioane de oameni este cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Și asta, așa cum spune Ioan Aurel Pop, fără a-i mai mai pune la socoteală pe cei aproximativ 10 milioane de români din afara țării. Adică, numai noi, cei rămași în țară, suntem de cel puțin două ori mai mulți decât membrii oricărei alte seminții din această zonă geografică.

Identitatea noastră comună este rezultatul unui îndelungat proces istoric și s-a bazat mereu pe convingerea că avem caracteristici fundamentale comune, că aparținem, așadar, unui ”neam” ai cărui parametri geografici, culturali și lingvistici sunt în aceeași măsură comuni și definitorii pentru majoritatea indivizilor.

Ceea ce s-a constituit într-un factor de coeziune și de solidaritate, societatea românească cristalizându-se tocmai în jurul ideii de prezervare a acestei identități, chiar și în perioadele cele mai dificile.

Schimbările de după 1989, în loc să echilibreze viziunea românilor despre un trecut care, de bună seamă, n-a constat doar în ”victoriile neîntrerupte” din manualele școlare și lucrările oficiale de după 1975, au împins adesea concluziile într-un sens diametral opus, iar românii au ajuns să fie înfățișați publicului, drept o masă amorfă, incapabili de o istorie demnă, fără identitate, animați de un spirit gregar, lași și mereu dominați de alții, fără personalități politice și valori culturale, purtători ai unei limbi nepotrivite pentru comunicare.

”Teoria miturilor istorice românești”, așa cum a fost ea reformulată recent, precum și condamnarea vehementă a ”miturilor naționaliste românești”, scoase complet din contextul lor de epocă, este menită să culpabilizeze drastic națiunea și ideea națională, care ar fi condus la cele mai mari crime în istorie, semănând labilitate psihică mai ales la nivelul tinerilor, fiindcă îi lasă fără speranță.

Este ca și când le-ai spune că, din moment ce moartea ne răpește pe toți, este mai bine să murim de bună voie.

Viața are la bază valori, între care se află dragostea, familia, credința, libertatea, patria, națiunea.

În numele acestora, s-au elaborat capodopere ale spiritului, dar s-au purtat și războaie.

Pentru apărarea lor au murit mulți oameni și s-au comis chiar crime individuale sau colective.

Ceea ce nu însemnează că dragostea, familia, credința sau națiunea trebuiesc condamnate și cu atât mai puțin că națiunea română sau identitatea românească reprezintă panaceul explicării relelor pe care le-au trăit și le trăiesc românii.

O asemenea interpretare nu face decât să demonizeze trecutul, să falsifice cu bună știință ceea ce a fost și să distrugă rădăcinile poporului român, menindu-l, astfel, distrugerii.

Istoricii autentici știu, însă, că atâta timp cât existăm și credem, nimic nu este pierdut.

Atitudinea de viață a unui popor nu se poate schimba în câteva decenii și, mai cu seamă, aceea a unui popor mediteraneean, tonic prin natura sa, cu atât mai mult cu cât românii au trecut, de-a lungul vremii, prin perioade mult mai grele și au rezistat: au fost măcinați de războaie sângeroase, de foamete și molime, de cataclisme naturale și umane.

Faptul că ni s-a furat trecutul, că ni s-a compromis prezentul și ni s-a umbrit viitorul pare, în comparație cu ceea ce a fost, pe deplin remediabil.

Pilonii de susținere ai unui popor se pot reface, cu spirit de echilibru, cu înțelepciune și cu încredere.

Soarta ne-a așezat la interferența apusului cu răsăritul, la întretăierea dintre civilizația orientală și cea occidentală, suntem occidentali prin origini (latini), și orientali prin credință (bizantino-slavi).

Referindu-se la catolicism și la ortodoxie, Papa Ioan Paul al II-lea obișnuia să vorbească despre ”Europa cu doi plămâni”, iar Lucian Blaga, probabil cel mai profund și original filozof din cultura românească, a încercat, în Trilogia Culturii, să dea acestei dualități întrepătrunse o expresie originală, în funcție de forma ”spațiilor” europene.

Astfel, el îl percepea pe cel occidental ca fiind agresiv, vertical, cu turnurile catedralelor gotice străpungând cerul, în vreme ce spațiul răsăritean, ”slav”, i se părea calm, orizontal, nemărginit.

Iar ”spațiul mioritic”, specific nouă, era vălurit, construit în acord cu succesiunea deal-vale, îmbinând cadrul cosmic cu cel teluric, cerul cu pământul, într-o interferență firească.

Marele filozof și-i imagina pe români drept depozitari ai echilibrului, meniți să fie punte de legătură între Europa pragmatică și concurențială (activă) și Europa letargică și profundă (contemplativă).

Românii nu au fost așezați de soartă pe o linie de separație, cum scria Huntington, ci pe o vastă suprafață de interferență, într-o arie de întâlnire a civilizațiilor.

Ei au șansa să fie apuseni și răsăriteni în același timp, ceea ce i-a făcut puternici și stabili.

Românii poartă pe umeri întreaga melancolie lumii, plîng de jale la unduirea unei doine sau la amintirea unui vis, se roagă pentru iertarea păcatelor și se închină cu credință la icoane, aduc prinosuri morților din țintirimuri cu o sensibilitate care nu vine, cu siguranță din pragmatismul tăios, judecata rece și însingurările oamenilor de la soare-apune.

Dar ființa, numele, originea și limba le vine dinspre apus și, în ciuda tuturor rătăcirilor, atunci când cercul se va închide, tot în lumea apuseană își vor găsi și regăsi locul. ¹

Există câteva interviuri și conferințe ale doamnei Hélène Carrère d’Encausse, istoric specializat în cercetarea perioadei postbelice din Europa de Est, membră a Academiei Franceze și membră de onoare a Academiei Române, ale cărei abordări, marcate de o înțelegere superioară a realităților din fostele țări socialiste merită, cred eu, menționate. ²

Una din ideile sale de forță era aceea că că omul răsăritean a fost obligat de totalitarismul comunist să se recentreze asupra unor valori esențiale și că în țările estice a existat întotdeauna o capacitate superioară de rezistență morală.

Iar dacă așa stau lucrurile, spunem noi azi, România, majoritar ortodoxă, și al cărei creștinism este, în forma sa genuină, o sinteză a creștinismului european, ar avea șansa de a veni, alături de celelalte țări est europene, având fiecare propriul specific identitar, cu un proiect spiritual de care Occidentul pustiit de pandemia ateismului are nevoie mai multă decât oricând.