Suntem pregătiți pentru instaurarea dictaturii?

Nedeea Burcă

Dacă situațiile de criză se pot constitui, într-adevăr, în pretexte ideale pentru instaurarea dictaturii, se pare că și lumea, în general, este deja ”coaptă” pentru o asemenea transformare.

Teoria modelării maselor, a lui Matthias Desmet, despre care publicația noastră a mai scris, a devenit rapid explicația principală a schimbărilor survenite aproape pretutindeni în Occident, odată cu primăvara anului 2020.

Desmet a fost deosebit de interesat de ușurința cu care guvernele au izbutit să convingă un număr atât de mare de oameni să marșeze la niște măsuri în mare parte iraționale și luate parcă în bătaie de joc. După cum a subliniat chiar el, acestea au fost atât de asumate, încât păreau să provină chiar de la populația țării în cauză[^1].

Explicațiile lui s-au îndepărtat semnificativ de o mare parte din literatura sociologică și psihologică contemporană referitoare la comportamentul uman, reluând în schimb psihologia socială a deceniului 1950-1960, apărută ca rezultat al eforturilor de a explica ascensiunea nazismului în anii ’30.

Psihologii și sociologii au înțeles încă de pe atunci dorința oamenilor de a fi plăcuți și acceptați de grupurile din care fac parte, nevoia de conformitate fiind un factor esențial în activarea și consolidarea normelor sociale.

În acest sens, unul dintre cele mai cunoscute și relevante experimente este cel realizat de Solomon Asch, în 1951, care a investigat modul în care indivizii sunt dispuși să se conformeze opiniilor majorității, chiar și atunci când acestea sunt în contradicție cu gândurile și percepțiile lor personale.

Tot Ash este cel care a vorbit pentru prima oară despre ”disonanța cognitivă”, concluzionând că trei sferturi dintre cei care se confruntă cu dilema a două credințe simultane și opuse, aleg să opteze pentru avantajele rămânerii lor în grupul de referință. Experimentul, renumit la începutul anilor 50, a fost reprodus în 1997, în fața unei camere ascunse, la spectacolul Dateline, procentul de conformiști fiind aprope identic cu cel identificat de Asch. Și, tot ca în anii 50, au existat și oameni care au rămas independenți și care au refuzat să își schimbe judecățile pentru a se ralia grupului (aproximativ un sfert din numărul total al subiecților).

Exploatarea disonanței cognitive în manipularea comportamentului a fost și este înțeleasă clar de către profitorii tuturor crizelor actuale, începând cu criza pandemică, continuând cu aceea generată de cele două războaie aflate în curs și sfârșind (deocamdată, rămîne de văzut ce va urma) cu atât de controversata criză a schimbărilor climatice.

Disconfortul mental profund provocat de tot ceeea ce ni se spune că e alb, în condițiile în care se vede de la o poștă că e negru, a fost și continuă să fie utilizat eficient, sub toate aceste pretexte diferite, în scopul propagării emoțiilor de bază, cunoscute ca fiind cele mai susceptibile controlului și manipulării.

Declanșând sentimente precum vinovăția, rușinea și mânia, artizanii ordinii de zi izbutesc să persuadeze oamenii să își însușească narativele oficiale, nu deoarece acestea ar fi adevărate, ci din nevoia de a consolida niște legături sociale de care au o disperată nevoie.

Fenomenul apare în condiții foarte specifice. Astfel, în primul rând, indivizii trebuie să fie deconectați unii de alții, privați de legăturile sociale cele mai semnificative. Chiar și înainte de apariția ”virusului ucigaș”, oamenii din marile orașe se confruntau cu o adevărată epidemie de singurătate, iar carantinele au exacerbat izolarea până în punctul în care conexiunile interumane reale au fost aproape total suspendate și înlocuite cu unele virtuale. Ulterior, opiniile diferite despre vaccinuri, despre războaie, despre încălzirea climatică… etc. … au însingurat și mai mult oamenii, chiar și în cadrul aceleiași familii.

A doua condiție este lipsa oricărui sens al vieții, care decurge direct din această însingurare. Lipsa apartenenței la o rețea socială, fie aceasta familială, profesională, sau religioasă este foarte greu de suportat de imensa majoritate a oamenilor.

Desmet menționează în acest sens că, în 2017, sondajele Gallup au constatat că 40% dintre indivizii chestionați își percepeau meseria ca fiind complet lipsită de sens, iar alți 20% mărturiseau că muncesc fără nicio motivație. Doar 13% dintre cei intervievați considerau că ocupația lor are semnificație și valoare.

Teoreticienii sociali, de la Max Weber la Emile Durkheim, au documentat această tendință spre atomizarea socială și pierderea dimensiunii religioase în societățile occidentale încă din secolul al XIX-lea, când a început să predomine o viziune mecanicistă asupra omului și a lumii.

O a treia condiție este prezența, în rândurile populației, a anxietății anticipatorii. Nu este nevoie de studii, diagrame și grafice – deși sunt multe acum – pentru a demonstra prezența la nivel mondial a acestei afecțiuni în perioada pandemiei, dar și după aceea.

Anxietatea anticipatorie este o formă de frică care nu este îndreptată înspre un obiect sau o situație specifică. Dacă ne este frică de șerpi, știm că trebuie să ne ferim de aceștia și, prin urmare, evităm pur și simplu toate locurile în care am putea să îi întâlnim. Frica de un virus invizibil și periculos este, însă, diferită și foarte greu de suportat pentru că nu dispunem de mijloacele necesare pentru a o modula sau controla. Astfel încât, odată blocați în această stare de spirit, ne simțim neputincioși pentru că nu știm ce anume trebuie evitat, sau unde anume am putea fugi, fiind totodată gata să facem orice pentru a ne elibera.

Este foarte interesant felul în care, după ce majoritatea oamenilor au izbutit să se elibereze de spaima virusului, starea de anxietate a continuat să fie menținută și cultivată, de data aceasta cu predilecție în rândurile celor care nu s-au lăsat terorizați în timpul pandemiei, de celălalt tip de propagandă, anume cea ”conspiraționistă”.

În ceea ce mă privește, am convingerea că măcar unii dintre luptătorii așa ziși ”antisistem”, atât politicieni cât și jurnaliști ”alternativi”, sunt îngăduiți și chiar cultivați de sistemul pe care de fapt îl servesc, special pentru a întreține starea de disperare și neputință la acel segment al populației pentru care Klaus Schwab si restul corifeilor de la Davos sunt mult mai ubicui și mai înspăimântători decât orice virus.

Dacă oamenii se simt deconectați din punct de vedere social, având, totodată, sentimentul că viața lor nu are nici valoare și nici sens (sunt izolați, nu au familie, nici prieteni de încredere și nici copii pentru care să lupte), dacă până și cei pe care îi percep ca fiind ”de partea lor” le dau de înțeles, cu fiecare frază rostită sau scrisă, că dușmanul este atât de puternic încât practic nu există nicio speranță de salvare, ei vor deveni, la rândul lor, victimele sigure ale anxietății anticipatorii, ale furiei și frustrării generate de suferința psihică. Și, dezorientați, vor căuta, la rândul lor, un obiect (sau mai multe) înspre care să-și direcționeze această furie și frustrare.

Ideile lui Desmet oferă o perspectivă originală asupra mecanismelor psihologice care stau la baza apariției totalitarismului. Este greu de spus deocamdată dacă guvernanții de pretutindeni respectă un anumit scenariu sau doar se sincronizează cu evenimentele care apar pe parcurs, profitând de ele în marșul lor către puterea absolută.

În Occident, Orwell și Huxley au avertizat cu multă vreme în urmă că orice societate umană este mereu pândită de amenințarea dictaturii.

Pentru noi, care am scăpat de un regim totalitar relativ recent, dar fără să ne fi eliberat vreodată cu adevărat, și care simțim de câțiva ani că funia ni se strânge iarăși la par, din ce în ce mai mult, situația e chiar mai periculoasă.

Dacă în țările vestice globalizarea politică și culturală a dus, printre multe altele, la o puternică eroziune a solidarității colective, și oamenii sunt din ce în ce mai puțin implicați din punct de vedere politic, nici la noi lucrurile nu stau deloc mai bine din acest punct de vedere. Dacă te uiți atent la ceea ce se întâmplă pe internet, n-ai cum să nu rămâi siderat de comportamentul isteric-agresiv, al unui număr foarte mare de compatrioți pentru care ura a ajuns un adevărat modus-vivendi. Aceștia urăsc de-a valma rușii, ucrainenii, evreii, palestinienii, creștinii, ardelenii, moldovenii, regățenii, oltenii, bogații, săracii, tinerii, bătrânii, maneliștii, preoții, corporatiștii, profesorii, pensionarii… și mai presus de orice, se urăsc chiar pe ei înșiși.

Țara întreagă a devenit o junglă în care nimeni nu se mai înțelege cu nimeni – și, preocupați de micile noastre deliruri personale, am uitat pur si simplu că în martie 2020 niște demenți au scos tancurile în stradă, ne-au obligat să scriem câte o declarație pe proprie răspundere ori de câte ori ieșeam din casă, au încuiat cimitirele și au impus vârstnicilor să-și facă cumpărăturile într-un interval de doar câteva ore pe zi, exact ca evreii din Franța ocupată de naziști.

Încorporarea explicită a științelor comportamentale în politicile publice ale ultimelor decenii sugerează că toate schimbările ultimilor ani în ceea ce privește munca, structura normală a familiei, rolul televiziunii, al telefoanelor mobile, al computerelor etc.etc., au fost bine înțelese și folosite de unii care, în ciuda mediocrității lor personale, au început să se creadă supraoameni, intangibili și îndrituiți să se comporte ca atare.

Ceea ce am văzut în ultimii ani, coordonat aproape perfect în Europa și SUA pare să fi fost conceput în scopul alinierii unor procese psihologice deja existente. Acest lucru a fost deosebit de evident în închiderile și autoizolarea menite să restrângă legăturile sociale și să mențină fragmentarea societății. Propaganda și cenzura necruțătoare au fost utilizate în același scop pe rețelele sociale, iar politicile legislative viitoare vor încerca să scoată în afara legii protestele, marile adunări publice, dizidența de orice fel.

Însă, totul va depinde, ca și până acum, de reacțiile noastre – faptul că nu s-a putut merge prea departe chiar din prima încercare este un semn bun. Faptul că, la noi, spectacolul a început ca nicăieri altundeva, cu o brutalitate și o abjecție absolut dezgustătoare, pentru ca, în scurt timp, totul să se fâsâie în cel mai românesc stil posibil este, de asemenea, încurajator. Iar faptul că atât în timpul pandemiei cât și după aceea, dușmanul public cel mai periculos, împotriva căruia au fost și sunt asmuțite zilnic hoardele de mercenari și zeloți, a fost și rămâne tocmai Biserica Ortodoxă[^2] , în frunte cu acei ierarhi temerari care nu au acceptat să-și plece genunchii în fața reprezentanților vremelnici ai puterii politice, este de natură să ne arate că mai avem o șansă.

Cărțile nu sunt încă făcute, iar ”Dumnezeu nu se lasă batjocorit.”