După 1990, sistemul public medical românesc s-a aflat într-un continuu așa numit proces de reformă, excelând prin incoerență și chiar absurditate. Barometrele Centrului pentru Politici și Servicii de Sănătate au semnalat mereu atât scăderea calității serviciilor medicale, cât și polarizarea adresabilității la sistem, acesta fiind perceput ca slab finanțat, risipitor și corupt.

Situație care a degenerat progresiv.

Ne-am confruntat astfel, printre multe altele de-a lungul timpului, cu desființarea a 67 de spitale (la 1 aprilie 2011), chiar și în comunități unde, pe o rază de sute de kilometri, nu se afla nicio unitate de asistență medicală, cu exodul medicilor și al personalului sanitar mediu spre Occident, precum și cu acutizarea anuală a crizei medicamentelor gratuite sau compensate.

Ca să nu mai vorbim despre disponibilul de paturi de spital, care a scăzut cu aproape 65000 în intervalul 1990 -2010 1 și cu 4177 în intervalul 2010 -2016 2.

Este foarte adevărat că, pe fondul intensificării constrângerilor economice, numărul de paturi de spital/100000 de locuitori a înregistrat scăderi în majoritatea țărilor europene (în medie cu 97 de paturi/100000 de locuitori, în perioada 1999-2012), cele mai mari reduceri înregistrându-se în țările baltice, Franța, Slovacia, Finlanda, Irlanda, Belgia și Italia.

Dar nu și în Grecia, Bulgaria, Germania, sau Austria, cea dintîi crescând numărul de paturi din serviciile curative, iar ultimele trei pe acela din serviciile de psihiatrie.

După cum trebuie menționat și că acest indicator devine relevant numai atunci când este corelat cu incidența îmbolnăvirilor care presupun internarea or, în România, scăderea numărului de paturi de spital s-a făcut pe fondul creșterii atât a numărului de îmbolnăviri, cât și a numărului de internări.

Referitor la depopularea sistemului medical național, fostul președinte al Colegiului Medicilor din România, prof. Vasile Astărăstoae, declara, în mai 2012, că numai în perioada 2007-2012, în România au fost formați 8600 de medici specialiști, dar, în același interval, au părăsit țara 11200 de medici.

În vreme ce un alt comentator, Dragoș Roșca, CEO al fondului de investiții Gemisa Investments afirma, în aceeași perioadă, că educația fiecărui cetățean cu studii superioare costă cam 20000 de euro, investiție care devine un câștig pentru țara de destinație. Iar în ceea ce privește personalul sanitar mediu emigrat în străinătate, pe acesta mai bine să nici nu-l mai punem la socoteală!

Totodată, în aceeși ordine de idei, introducerea, în 1996, a sistemului de asigurări medicale, deci realizarea finanțării sănătății publice preponderent din contribuția asiguraților, în funcție de venit, a avut loc într-un mediu economic extrem de vulnerabil, insuficiența resurselor afectând grav atât calitatea, cât și echitatea îngrijirilor medicale. De la sine înțeles, câtă vreme, până și țări cu economii dezvoltate, ale căror cetățeni au salarii infinit mai mari decât ale noastre, cum ar fi Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Olanda, Portugalia sau Spania, au avut și continuă să aibă o medie a cheluielilor bugetare pentru sănătatea publică mult mai mare decât aceea a României3.

Cât despre Direcțiile de Sănătate Publică, unul dintre foștii vicepreședinți ai PNL, Sorin Frunzăverde, anunța, în 2013, demersul de desființare al acestora, ca pe o măsură de descentralizare4, iar Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătății de atunci, argumenta cu reducerea cheltuielilor din sistemul sanitar.

”Știu că e o emoție când desființezi instituții birocratice, comuniste, după 65 de ani de funcționare”, declara d-sa cu aroganță, și cred că este cel mai bun exemplu al felului în care un oficial de rang atât de înalt, luat de valul puterii, poate fi oricând gata să distrugă tot ceea ce nu poate pricepe5.

Pentru ca deunăzi, prof Alexandru Rafila să explice, în sfârșit, cu subiect și predicat că disfuncționalitățile care se înregistrează acum în zona Direcțiilor de Sănătate Publică se datorează încercărilor, timp de 15 ani, de a le schimba structura, funcționalitatea și, până la urmă, chiar rolul, DSP-urile fiind esențiale în combaterea coerentă și centralizată a amenințărilor la adresa sănătății publice. Așa am ajuns să avem DSP-uri cu puțini medici, sau chiar fără medici, conduse de persoane care au cu totul alte profesii decât medicina.

Tot profesorul Rafila punctează, explicând că s-a încercat, cum spuneam, chiar desființarea lor și că, dacă până în anul 2005, am reușit să avem o sănătate publică antrenată, cu centre regionale și chiar județene – laboratoare puternice, acreditate – ulterior, încet-încet, totul s-a degradat, beneficiarii unui proiect foarte bun din anii 2000-2004 fiind copleșiți de cu totul și cu totul alte sarcini, administrative sau de altă natură, care n-aveau, de fapt, nicio legătură cu sănătatea publică.6

Greu de spus cât din tot ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani cu sistemul nostru public de sănătate – tot ce am scris până aici fiind doar câteva exemple dintre multe altele care se mai pot da! – se datorează incompetenței pure a guvernanților și cât, eventual, unei adevărate politici de stat.

Pentru că în România, sub pretextul ”reformelor” nu a fost făcută praf doar Sănătatea, ci a fost pus pe butuci metodic, cu furie, absolut tot ce era cât de cât funcțional.

Numai de corupția uriașă, de nepotismul moștenit de la vechiul sistem comunist, nu s-a atins nimeni, niciodată (altfel decât la nivel pur demagogic și declarativ)!

Mai trebuie spus, printre altele, că nu mai demult de sfârșitul anului trecut, domnii Orban, Tătaru & comp. au redus cu 22,8% bugetul Sănătății pe anul în curs7, ceea ce ar fi doar încă un motiv în plus s-o lase mai moale cu aroganța și cu pasarea responsabilității înspre cetățenii de rând, care, până una-alta, continuă să plătească sume enorme la asigurările medicale dar care, de cele mai multe ori, pentru a beneficia de cea mai banală consultație, sunt nevoiți acum să treacă prin furcile caudine ale testelor de coronavirus, neomologate (vezi declarația fostului director al Spitalului Militar, dr. Ioan Sârbu) și cu marje de eroare inacceptabile.

Există bătrâni care au fost lăsați să moară fără ca niciun medic să-i atingă, în așteptarea rezultatului la testul coronavirus, femei care nasc cu masca pe gură, bolnavi cronici care așteaptă în caniculă, cu orele, în fața spitalelor, sau alții care sunt plimbați dintr-un loc într-altul.

Nu zice nimeni că medicii nu trebuie să se păzească sau că n-ar trebui să le fie frică. Doar că s-ar cuveni să ne scutească de prevestirile repetate și ipocrite ale acelui moment în care ei, atotputernicii, vor fi nevoiți, pasă-mi-te, să aleagă cine va muri și cine va rămâne în viață.

De parcă n-ar face asta, deja!

Și să ne lase și Nelu Tătaru cu ”avertismentele” apropos de inevitabilul colaps al ”sistemului sanitar”!

Deoarece, când zici ”sistem”, te gândești la ceva extrem de organizat, cu logică, sens și rost. Or noi, după treizeci de ani de ”reforme” tot una și una, este foarte limpede că nu mai avem așa ceva!