Ted Snider

Ted Snider are o diplomă de licență în filosofie și scrie despre istoria și politica externă a SUA.

 

În 2008, William Burns, care este acum directorul lui Biden la CIA, dar era pe atunci ambasador în Rusia, a avertizat că ”intrarea Ucrainei în NATO este, pentru elita rusă (nu doar pentru Putin), cea mai fierbinte linie roșie. El i-a atras atenția secretarului de stat Condoleezza Rice: ”Încă nu am găsit pe nimeni care să privească intrarea Ucrainei în NATO ca altceva decât o provocare directă la adresa intereselor Rusiei”. Chiar și făcând abstracție de chestiunea Ucrainei, Burns a numit expansiunea NATO în Europa de Est ”în cel mai bun caz prematură și, în cel mai rău caz, inutil provocatoare.” În ceea ce privește Ucraina, Burns a avertizat: ”Nu există nicio îndoială că Putin va riposta din greu”.

Dar Burns nu a fost cel dintâi expert care a tras acest semnal de alarmă. În 1990, cînd Uniunea Sovietică s-a destrămat ca un puzzle în țări separate, SUA și NATO se aflau la o răscruce hotărâtoare, confruntate cu două posibile variante ale schimbării. Ele puteau pune la un loc piesele puzzle-ului, alcătuind imaginea cuprinzătoare a unei lumi unificate, fără linii despărțitoare în Europa și cu o Rusie integrată, depășirea blocurilor creând o structură de securitate europeană cuprinzătoare, sau dimpotrivă, puteau încorpora noile ”piese” debile în NATO, izolând Rusia și împingând alianța supradimensionată chiar până la granițele Rusiei.

SUA și NATO au ratat o oportunitate istorică de cooperare alegând-o pe cea din urmă. Un panteon de experți din Rusia a deplâns șansa pierdută, pe care secretarul apărării de pe vremea președintelui Clinton, Bill Perry, o numise ”tragică”, pentru că ”am avut, în anii 1990, ocazia de a construi o relație de cooperare de lungă durată cu Rusia”.

O întreagă legiune de oficiali americani dintre cei mai cunoscuți și experimentați au atenționat privitor la această oportunitate pierdută. Încă de pe atunci se știa că lăsarea Rusiei în afara UE și în afara noului aranjament de securitate, precum și înaintarea NATO până la granițele sale, ar amenința în mod existențial interesele de securitate ale țării. Se știa, de asemenea, că linia roșie a Rusiei este Ucraina.

Expansiunea NATO spre est

Încă din 1997, înainte de orice extindere a NATO spre est, Jack Matlock, un fost ambasador al SUA în Rusia, a declarat în fața Comisiei pentru Relații Externe a Senatului: ”Consider că recomandarea Administrației de a include noi membri în NATO este, în acest moment, greșită. Dacă ar fi aprobată de Senatul Statelor Unite, aceasta poate rămâne în istorie drept cea mai mare gafă strategică comisă de la sfârșitul Războiului Rece.”

În același an, George Kennan, un alt fost ambasador al SUA în Rusia și arhitectul politicii SUA de izolare a Uniunii Sovietice, a spus că expansiunea NATO spre est ”ar fi cea mai fatidică eroare a politicii americane în întreaga perioadă de după sfârșitul războiului rece”. El a adăugat ca aceasta ”va restaura atmosfera războiului rece” și că opinia sa este ”împărtășită de un număr mare de experți cu experiență vastă în chestiunile rusești.

Aceste avertismente nu au fost deloc ”subtile” sau disimulate: ”cea mai profundă gafă strategică”, ”cea mai fatidică eroare”. Și veneau de la oameni care știau foarte bine ceea ce spun. Iar ambasadorii SUA, alții decât cei în Rusia, le-au susținut la rândul lor. Într-un articol din 1995, din New York Review of Books, fostul ambasador al SUA în Polonia, Richard T. Davies a atenționat că factorii de decizie din SUA ignorau cele mai bune sfaturi ale consilierilor. Dar, de fapt, primele semnale de alarmă au venit din interiorul administrației Bush, chiar din momentul în care au început discuțiile privitoare la extindere.

În octombrie 1990, în, probabil, primul avertisment, Departamentul de Stat a produs o analiză despre ”Europa de Est și NATO”, concluzionând că ”nu este în interesul NATO sau al SUA ca acestor state să li se acorde calitatea de membru deplin al NATO”. De asemenea, a avizat împotriva unei coaliții antisovietice care să se întindă până la granița sovietică.” În aceeași lună, Grupul de Coordonare a Strategiei Europene al Administrației a informat că ”toate agențiile” (inclusiv Statul, Apărarea, NSA și șefii de stat major), ”sunt de acord că guvernele est-europene nu ar trebui invitate să adere la NATO în viitorul imediat.”

În 1992, secretarul de stat adjunct Thomas Niles a prevenit Departamentul de Stat, care începuse să ia din nou în considerare extinderea spre est a NATO. Acest lucru, spunea el, ”ar da de înțeles Rusiei că, efectiv, rezultatul final al revoluției interne și al renunțării la imperiul sovietic/Pactul de la Varșovia a fost extinderea NATO până la granițele sale. În Not One Inch, M.E. Sarotte scrie că ”Niles a sfătuit ca, în privința apartenenței la NATO, să se mențină vechile poziții”. Și, tot conform lui Sarotte, Collin Powell, pe atunci președinte al șefilor de stat major, ar fi mărturisit, în același an, că ”el personal a fost reticent să treacă podul aparteneței est-europene la NATO”.

În octombrie 1995, secretarul general al NATO, Willy Claes a fost forțat să demisioneze din cauza unui scandal. Ruud Lubbers era gata să-l înlocuiască. Dar, conform unor relatări mai puțin vehiculate, referitoare la felul în care Statele Unite ignoră avertismentele și manipulează pentru a-și îndeplini obiectivele, în momentul în care a devenit limpede că Lubbers se opune planurilor de extindere a NATO înspre est, Directorul Departamentului de Stat pentru Planificare, James Steinberg, a spus că SUA au decis să stăvilescă ascensiunea lui Lubbers la vârful NATO. Potrivit lui Sarotte, Steinberg ar fi fost informat că ” după aceea, au decis că nu-l vom lăsa pe Lubbers să obțină slujba.” În schimb, a fost înlesnită ascensiunea lui Javier Solana, care a precizat că, atunci când era vorba despre problema expansiunii NATO înspre est, el ”va urma viziunea americană”.

SUA știau că expansiunea NATO spre est va supăra Moscova. Se știa, de asemenea, că înglobarea Ucrainei era un subiect deosebit de sensibil și amenințător, constituind o linie roșie specială. Motiv pentru care acest subiect a fost dezbătut în mod deosebit.

Într-un apel emoționant din 1991, citat de Sarotte, ambasadorul SUA la Moscova, Robert Strauss – unul dintre acei experți care, așa cum spusese Kenan, aveau o experiență proaspătă și vastă – a avertizat că ”pentru Rusia, cel mai revoluționar eveniment din 1991 ar putea să nu fie prăbușirea comunismului, ci pierderea Ucrainei, la care rușii de orice orientare politică se gândesc ca la ceva care le aparține, o parte intrinsecă a propriului lor corp politic, situată foarte aproape de inima acestuia.

În cartea sa de memorii, Duty, Robert Gates a spus că ”încercarea de a aduce Georgia și Ucraina în NATO a fost cu adevărat exagerată”, adăugând că aceasta ”a ignorat cu nesăbuință ceea ce rușii considerau propriile lor interese naționale vitale”.

Din aceste motive, un proiect intern din 1991 preconiza lăsarea posibilității ca Ucraina să se alăture programului de legătură NATO ”pentru mai târziu”.

Ucraina a fost, de asemenea, un caz sensibil, din pricina armelor nucleare foste sovietice de pe teritoriul său, pe care era reticentă să le predea. Dar chiar și cu apartenența la NATO ca morcov pentru trimiterea armelor nucleare în Rusia, experții au fost reținuți în a oferi Ucrainei aderarea efectivă, ezitând să treacă linia roșie a Rusiei. În 1993, consilierul pentru securitate națională al lui Clinton, Anthony Lake, un susținător agresiv al extinderii NATO, le-a spus britanicilor că admiterea Ucrainei ar putea rezolva problema nucleară. Potrivit lui Sarotte, înregistrarea arată că britanicii au răspuns cu neîncredere. Aceștia i-au amintit lu Lake că ”extinderea NATO prin includerea Ucrainei ar depăși cea mai roșie dintre liniile roșii ale Rusiei”. Asta se știa de acum trei decenii.

Chiar și Richard Holbrooke, care a împins agresiv expansiunea, era conștient că ”Ucraina este cea mai delicată problemă”, care trebuia tratată diferit. El înțelegea că era o linie roșie care, probabil, nu va putea fi depășită, și că NATO era ”o alianță în care, probabil, Ucraina nu va putea intra niciodată…” Secretarul general al ONU Javier Solana, care promisese că punctul său de vedere cu privire la extinderea NATO ”va urma viziunea americană”, știa la fel de bine că extinderea în statele baltice și în Ucraina este ”cea mai dificilă parte a extinderii”.

În 1994, într-o întâlnire la Casa Albă, la care au participat Clinton și Gore, președintele și vicepreședintele au ajuns, în secret, la concluzia extinderii NATO înspre est dar Sarotte ne înștiințează că, atunci, decizia luată a fost de concentrare asupra Europei Centrale și de Est și nicidecum asupra Ucrainei.

Paisprezece ani mai târziu, Burns avea să avertizeze Washingtonul că ”intrarea Ucrainei în NATO este cea mai fierbinte linie roșie” și că dacă NATO s-ar extinde în Ucraina ”nu există nicio îndoială că Putin va riposta din greu”.

Traducere și adaptare: Nedeea Burcă

sursa: aici