Invitație la distopie
Bună să vă fie ziua, dragilor! Ce mai faceți, ce mai citiți?
Eu am descoperit încă o autoare japoneză contemporană, Yoko Ogawa și romanul său Poliția memoriei, apărut în 1994.
Povestea are ca personaj principal o tânără scriitoare ( fără nume, în carte) care trăiește pe o insulă de unde, rând pe rând dispar obiecte, animale și chiar oameni.
De care nimeni nu-și mai amintește după aceea.
Doar câțiva mai au capacitatea de a ține minte arome, culori, sunete, emoții. Iar aceia sunt vânați de Poliția memoriei, un organ represiv de care toți se tem.
Editorul scriitoarei este unul dintre aceia care își amintesc, motiv pentru care este în pericol.
Ea pune la cale un plan de a-l salva, împreună cu singurul prieten care i-a mai rămas și în care are totală încredere – bătrânul fost mecanic pe feribotul care nu mai funcționează. E personajul optimist și înțelept care o încurajează permanent.” O să fie bine. Am trăit de 3 ori mai mult ca dumneata, cu alte cuvinte am pierdut de 3 ori mai multe lucruri. Însă niciodată nu m-am simțit neputincios…”
Cele trei personaje principale ( scriitoarea, editorul și bătrânul) trec prin experiențe care îi leagă și mai mult.
Personajul colectiv (Poliția) apare când și când, suficient cât să mențină starea de angoasă.
Sunt scene care mi-au amintit de Ray Bradbury cu al său Farenheit 451 sau de Equilibrium, filmul regizat de Kurt Wimmer în 2002.
Pe parcursul romanului asistăm la desfășurarea a 2 povești în oglindă ( cea scrisa de Ogawa și cea a scriitoarei-personaj, despre o dactilografă care își pierde vocea).
Cele 2 povești se întrepătrund pe tot parcursul romanului după tehnica „theatre dans le theatre” și avem aici povestea în poveste, ficțiunea din ficțiune.
Ce mi-a plăcut mult a fost măiestria cu care Yoko Ogawa reușește să redea imagini de o reală poezie. Ai senzația că ești într-o galerie de artă iar cuvintele sunt culori în tablouri suprarealiste.
Momentele în care atmosfera e grea, apăsătoare sunt luminate de asemenea fragmente:
” Paginile cărții s-au deschis, fluturând în aer la fel ca aripile unei păsări ce-și lua zborul spre tărâmuri îndepărtate. Curând, amintirea a fost înghițită de flăcări, lăsând în urmă doar noaptea.”
………..
” Cu toții se holbau în tăcere la râu. Până mai ieri fusese o simplă curgere banala de apă [ ] acum era o splendoare.[ ] Cât vedeai cu ochii erau numai petale plutind pe suprafața râului [ ] lunecând valuri, valuri intr-o curgere hipnotică ce le împingea spre ocean.”
Aș putea povesti mult și bine dar risc să dezvălui detalii care să vă strice plăcerea lecturii individuale. Așa că închei cu întrebarea bântuitoare a personajului principal.
” Cum ar fi dacă ar dispărea cuvintele? m-am întrebat în gând, temându-mă că dacă le-aș rosti cu glas tare, vorbele mele s-ar putea adeveri.”
În concluzie, dacă vă plac distopiile, cartea de față e una din acelea care te lasă cu multe întrebări retorice și sentimente contradictorii.
