Jean Muno și povestirile lui neobișnuite
Deși am un teanc de cărți încă necitite, mi se întâmplă să recitesc. Nu prea îmi stă în fire să fac asta. Cel mult răsfoiesc cartea dacă vreau să-mi amintesc de ea. Revin doar la adnotările făcute pe margini, atunci, la cald.
Cu Jean Muno și cu Povestiri neobișnuite nu m-am mai întâlnit de … mulți, mulți ani. De vreo 37. O vârstă respectabilă pentru cartea asta cu o coperta atât de faină. Foarte bine asortată cu vorbele cuprinse în interiorul ei.
Povestirile fantastice ale scriitorului belgian mi-au plăcut mult și atunci. Acum, după atâta timp și multe alte lecturi au fost redescoperite cu alți ochi.
Proza scurtă din acest volum este densă, cu accente suprarealiste și fiecare frază, fiecare cuvânt te izbește așa cum el însuși mărturisește că a intenționat. Și chiar a reușit. Textele lui sunt „mind fuck”, cu mult înainte să se vehiculeze termenul.
Personajele lui sunt fie blocate într-o rutină care aproape le anihilează, în „teama de a nu se rătăci, teama de a nu se supune” ( Dorul de țară) sau aceea de a fi înghițit de nimic (Mănușa de voluptate) fie în incertitudinea de a fi în viața sau nu (Doamna cu cățelul). Eroii lui se luptă cu propriile obsesii care îi pot învinge sau chiar ucide ( Scaunul) chiar și cu Moartea, personaj la rândul ei, pe care încearcă să o păcălească chiar dacă viața trăită a fost, până la un punct, inodoră, incoloră, insipidă (Celălalt) sau sunt transformați de bună voie în altcineva prin ștergerea propriei identități (Mediul).
Textele lui Muno au o frumusețe poetică cu tentă morbidă pe alocuri. Au farmecul monstrului de care ți-e frică dar pe care totuși îl spionezi de la adăpostul jaluzelelor trase.
El face din întâmplări obișnuite, banale, povești misterioase care se desfășoară parcă într-un vis și într-un peisaj care stârnesc o mulțime de emoții amestecate.
