Fata care s-a transformat în bețișoare
Pe Natsuko Imamura am descoperit-o prin romanul său, apărut în 2019, ” Femeia cu fustă violet”. O scriitoare tânără (n.1980) care descrie cu un talent aparte personaje neobișnuite, torturate de obsesii care duc spre nebunie, figuri de femei prinse între dorința de a fi vizibile și nevoia de a fi iubite într-o încercare disperată de a-și găsi propriul loc în lume.
A doua carte a acestei autoare, prezentată aici, ” Fata care s-a transformat în bețișoare” reunește trei povestiri tulburatoare despre izolare, obsesie, iubire/lipsa ei, acceptare dar mai ales despre rolul femeii în societatea japoneză contemporană.
Prima povestire, care dă și titlul volumului, o are ca personaj principal pe Asa. Încă din copilărie încearcă să împartă iubire celor din jur prin intermediul mâncării. Spre marea ei tristețe este permanent refuzată.
” Fursecurile îi reușiseră. Ideea ei de a amesteca în aluat stafide și arahide fusese un succes. A doua zi, când i-a dat lui Shun Yamazaki punga cu fursecuri, spunându-i să le guste, acesta i-a dat-o înapoi:
-Nu-mi trebuie.”
Autoarea trece lin de la real spre fantastic atunci când își transformă personajul în copac. Nici acum Asa nu reușește să hrănească ființele din jurul ei pentru că nu e un pom fructifer. Abia atunci când din lemnul său se fac bețișoare iar o pereche din acestea ajung în casa unui tânăr, Asa își îndeplinește adevărata menire.
” Tânărul a prins-o pe Asa și a rupt-o în două pe verticală. Poc! Un sunet frumos. Acela a fost primul semn. Asa transformată în bețișoare de mâncat știa ce trebuie să facă. Trăgând adânc aer în piept, și-a desfăcut brațele larg și le-a înfipt în orezul alb și cald. La sfârșit, a adunat cu ambele brațe toate boabele de orez împrăștiate prin cutie și, când acestea au ajuns în gura tânărului, Asei au început să-i curgă lacrimi.”
În ciuda unei posibile interpretări erotizate, fragmentul acesta m-a dus cu gândul la frângerea sacră a pâinii și îndestularea celui flămând. Iubire pură oferită și primită la fel de inocent.
A doua povestire o are în centru pe Nami, o fată diferită de ceilalți dar dornică de integrare. Dintr-o nevoie cronică de a fi acceptată, viața ei trece prin multiple faze de suferință: de la auto pedepsire, violență fizică confundată cu iubirea și atenția și abuz sexual în adolescență până la starea de vulnerabilitate totală când devine om al străzii. Un personaj care stârnește o tristețe profundă și te face să te gândești la devalorizarea ființei umane într-o lume preocupată de consumerism și lipsă de empatie.
” Din cauza lui Nami, nici un client nu se mai apropia. Cu o înjurătură, plin de nervi, bărbatul i-a aruncat lui Nami, care încă mai sângera, o privire furioasă. Slobozind un oftat adânc, s-a aplecat cu greutate și, opintindu-se, a apucat-o de picioare. A târât-o așa până la tufișurile din spatele toaletei publice și a rostogolit-o dincolo de băncile puse una peste alta, mai în spate, într-un loc unde iarba nu era deloc îngrijită.”
A treia povestire, ” Amintirea unei seri” se țese în jurul lui Mayumi care e scufundată într-o stare de depresie ce o împiedică să fie funcțională social și profesional. Ani la rând este inertă emoțional ” Ce făceam în fiecare zi? Întinsă pe tatami, mă uitam la televizor sau mâncam dulciuri. Voiam ca până mor să zac întinsă pe tatami.”
Povestea lui Mayumi abordează fenomenul ” Hikikomori”.
Termenul se traduce prin „a se trage înăuntru” sau „a fi închis”. A fost denumit pentru prima dată de psihiatrul japonez Tamaki Saitō în anii 1990. Hikikomori sunt, în general, adulți tineri, care se retrag din societate pentru a duce o viață de izolare extremă. Aceștia evită situațiile sociale, părăsindu-și rareori locuințele și au o interacțiune minimă cu oamenii, inclusiv cu familiile lor.
Destinul lui Mayumi are cumva o turnură diferită pentru că în urma unui accident de mașină iese din starea de izolare și începe să trăiască în societate, având propria familie( în urma unei căsătorii aranjate). Deși pare că există un echilibru în viața ei, Mayumi rămâne cu întrebări fără răspuns. Cum ar fi putut să fie dacă ar fi continuat să rămână în acel mod de viață ?Ar fi găsit o altfel de iubire? Mai puțin convențională dar mai împlinită decât cea cuminte și acceptată social în care este acum?
Trebuie să recunosc, mie mi-a plăcut mult cartea asta care se citește în câteva ore.
Toți am simțit izolarea, însingurarea care s-au manifestat cumva și mai acut, în timpul și după pandemia din 2020. Povestirile lui Natsuko Imamura nu sunt decât un mod de conștientizare a unei realități trăite și, din punctul meu de vedere, un îndemn la reflecție spre posibilitatea de vindecare a unei societăți, la nivel mondial, tot mai anxioasă și mai retrasă în sine.
