Napoli. În anul 1630 Artemisia s-a mutat la Napoli, un oraș bogat, cu ateliere de lucru și iubitori de artă, în căutarea unor oportunități de muncă noi și mai profitabile. Un biograf al secolului al XVIII-lea, Bernardo de’Dominici, a speculat că Artemisia era deja cunoscută în Napoli înainte ca aceasta să se mute acolo. Se presupune că a fost invitată la Napoli de Ducele de Alcalá, Fernando Enriquez Afan de Ribera, care deținea trei tablouri de-ale sale: Magdalena penitentă, Isus binecuvântând copiii și David cu harpa.

 

Magdalena penitentă

David

 

Mulți alți artiști, precum Caravaggio, Annibale Carracci și Simon Vouet, au locuit în Napoli pe o perioadă din viața lor. La acea vreme, Jusepe de Ribera, Massimo Stanzione și Domenichino lucrau în Napoli, iar mai târziu Giovanni Lanfranco și mulți alții dau năvală în oraș. Debutul napolitan al Artemisei este reprezentat de Annunciation („Bunavestire”) în muzeul din Capodimonte.

Bunavestire

 

Rămâne în Napoli pe ultima perioadă a carierei sale, excepții facând o scurtă vizită la Londra și alte câteva călătorii.

La 18 martie 1634, călătorul Bullen Reymes notează în jurnalul său întâlnirea unui grup de englezi din care făcea parte și Artemisia și Palmira. Ea a colaborat cu mai mulți artiști, inclusiv Massimo Stanzione, cu care, conform lui Bernardo de’ Dominici, ea a avut o colaborare artistică bazată pe prietenie și trăsături artistice comune. Stanzione a fost influențat de Artemisia în lucrul său cu culorile.

În Napoli, pentru prima dată Artemisia începe să lucreze la tablouri bisericești dedicate lui San Gennaro nell’anfiteatro di Pozzuoli („Sfântul Gennaro din amfiteatrul de la Pozzuoli”).

Sfântul Gennaro din amfiteatrul de la Pozzuoli

În prima perioadă napolitană a pictat Nașterea lui Ioan Botezătorul, care se află acum în muzeul Prado din Madrid, și Corsica e il satiro („Corsica și satirul”), care se află acum într-o colecție privată.

Nașterea lui Ioan Botezătorul

Corsica și satirul

În aceste tablouri, Artemisia demonstrează din nou abilitatea de a se adapta la moda timpului și de a trata subiecte diferite în loc de obișnuitele Judith, Susanna, Bathsheba și Magdalenele, pentru care era deja cunoscută. Multe dintre aceste tablouri au fost colaborări, spre exemplu, Bathsheba a fost atribuită Artemisiei, lui Codazzi și lui Gargiulio.

În 1638, Artemisia se alătură tatălui său în Londra, la curtea lui Carol I al Angliei, unde Orazio devenise pictor regal și unde primise o lucrare importantă de decorare cu alegoria Triumful Păcii și al Artei a plafonului din Casa Reginei din Greenwich, construită pentru Regina Henrietta Maria. Tatăl și fiica lucrează din nou împreună, însă, cel mai probabil, scopul vizitei la Londra nu a fost doar acela de a-și ajuta tatăl: la curte o invitase Carol I, o invitație imposibil de refuzat. Carol I era un colecționar entuziast, dispus să suporte critici pentru cheltuielile sale pe artă. Faima Artemisiei cel mai probabil că l-a intrigat. În colecția sa se găsește tabloul Autoritratto in veste di Pittura („Autoportretul ca pictură”).

Autoportretul ca pictură

Orezio moare subit în 1639. Artemisia avea propriile sale lucrări de terminat după moartea tatălui său, cu toate că nu există niciun fel de lucrări care pot fi atribuite cu certitudine acestei perioade. În anul 1642, când începea războiul Civil Englez, Artemisia părăsise deja Anglia. Nimic altceva nu se mai cunoaște despre viața sa din această perioadă. Conform istoricilor, în 1649 se află iar în Napoli, corespondând cu Antonio Ruffo al Siciliei, care devine mentorul ei în această a doua perioadă napolitană.

 

Cleopatra otrăvită, 1633-1635

 

Pe masură ce Artemisia îmbătrânește, opera sa devine mai grațioasă și mai „feminină”, și, cu toate că aceasta se datorează, în parte, unei modificări generale a gustului și sensibilității societății, aceasta rezultă și din faptul că pictorița devine din ce în ce mai conștientă de propria feminitate.

O perioadă de timp s-a crezut că Artemisia a murit între anii 1652 și 1653, însă noi dovezi arată că în anul 1654 încă accepta comenzi, devenind totuși din ce în ce mai dependentă de asistentul său Onofrio Palumbo. Unii istorici au speculat că ar fi murit în ciuma devastatoare din anul 1656 din Napoli care a distrus o întreagă generație de artiști napoletani.

Unele lucrări din această perioadă sunt Suzanna și bătrânii, care se află astăzi în Brno, Fecioara și copilul cu un rozariu care se află astăzi în El Escorial, David și Bathsheba, care se află astăzi în Columbus, Ohio și Bathsheba, astăzi în Leipzig.

Sursa biografiei : Wikipedia

David și Bathsheba

 

 Bathsheba (1636-1637)

 

Bathsheba la baie

 

 

Lucrarea David with the Head of Goliath, redescoperită la Londra în 2020, a fost atribuită și ea acestei perioade de către istoricul de artă Gianni Papi.

David cu capul lui Goliath

 

În secolul al XVII-lea, subiectele evocate se înscriau într-o tradiţie iconografică a picturii istorice care era apanajul bărbaţilor-pictori, în timp ce femeile-pictor se aplecau cu precădere asupra portretului şi naturii statice, în care nu era nevoie neapărat de “invenţie”. Trebuie amintit şi faptul că, în secolul al XVII-lea, femeile-artist reprezentau un fenomen relativ inedit. Se poate constata, din nou, caracterul “revoluţionar” al Artemisiei Gentileschi şi al calităţilor picturilor sale.

 Adorarea Magilor

Lot și fiicele sale

Constanța operei sale o reprezintă eroinele biblice, care pot fi considerate “violente”, iar noutatea apare în felul diferit în care sunt ele prezentate prin comparaţie cu creaţiile pictorilor-bărbaţi. În plus, declinările iconografice ale Artemisiei Gentileschi demonstrează dorinţa artistei de a intra în competiţie cu pictorii contemporani ei. Am putea spune că multe dintre lucrările ei au accente moderne.

 

Destin postum

 

S-au spus tot felul de povești, despre opera Artemisei Gentileschi, plecând de la date biografice, mai mult sau mai puțin relevante pentru arta Artemisei.

 

Astfel Cercetătoarea Griselda Pollock, analizând experiența tragica a violului Artemisiei, a remarcat că aceasta a devenit „axa principală de interpretare a operei artistei”, că meritul pentru care este admirată de istoricii de artă nu vine atât de la talentul său cât de la senzaționalizmul acelui caz, care a inclus și tortură. Pollock contrazice această opinie, încercând să demonstreze că imaginile șocante din, de exemplu, Judith ucigându-l pe Holoferne nu sunt o răzbunare pentru viol, ci mai degrabă o poveste de curaj politic, că ea nu a fost o senzaționalistă, ci o artistă care abordează subiecte profunde precum moartea și pierderea.

Judith și roaba ei cu capul lui Holofernes

 

Profesorul american Camille Paglia este mai categorică, opinând că preocuparea feminismului modern cu Artemisia este greșită, iar meritele ei sunt deosebite: „Artemisia Gentileschi nu a fost decât un pictor profesionist al vremii sale, vreme care era impregnată de stilul baroc creat de bărbați”.

Literatura feministă tinde să se concentreze doar pe violul Artemisiei, prezentând-o ca pe o supraviețuitoare traumatizată dar cu demnitatea neștirbită, opera căreia ar fi evoluat, ca consecință, în sex și violență. Pollock,

Alegoria faimei 

 

În lucrarea sa intitulată „Gentileschi, padre e figlia” (1916), criticul italian Roberto Longhi o aprecia pe Artemisia ca fiind „singura italiancă din istorie care înțelege în pictură, culorile, desenul și alte concepte fundamentale”. Evaluând Judith ucigându-l pe Holoferne, el menționa: „Artemisia Gentileschi are la activ circa 57 de lucrări și 94% din ele (adică 49) reprezintă femeile în rol de protagonist sau egale cu bărbații”– printre acestea Jael și Sisera, Judith și servitoarea ei, Esther. Aceste personaje au fost intenționat lipsite de trăsăturile stereotipice feminine – sensibilitate, sfială și slăbiciune – ele, dimpotrivă, erau personalități curajoase, rebele și puternice. Un critic din secolul al XIX-lea, opinând asupra Magdalenei, a constatat: „nimeni nu și-ar fi imaginat că aceasta este opera unei femei. Lucrul cu pensula este al unui om sigur pe sine, nu are niciun semn de sfială”. Din punctul de vedere al lui Ward Bissell, Artemisia știa prea bine cum erau văzute femeile și femeile-artiste de către bărbați, de aceea lucrările executate la începutul carierei sale sunt atât de îndrăznețe și sfidătoare.

„Cine ar fi putut să creadă că pe o pânză atât de gingașă se poate dezlănțui un masacru brutal și teribil? […] ar fi natural să exclami – e vorba de o femeie teribilă! O femeie a pictat asta? … nu e nimic sadic aici, dar ceea ce șochează este nepăsarea pictorului, care a găsit potrivit să decoreze centrul tabloului cu două picături din jetul violent de sânge! Vă spun eu, e incredibil! Totodată, vă rog să-i dați voie doamnei Schiattesi – acesta fiind numele de mariaj al Artemisiei – să aleagă mânerul sabiei! În sfârșit, nu credeți că unicul scop al Giudittei este să se ferească de sângele care ar putea să-i murdărească rochia? Nouă ni se pare că aceasta este una din rochiile de la Casa Gentileschi, cea mai nobilă garderobă a Europei anilor 1600, cedând doar lui Van Dyck.”

—Roberto Longhi

Întrucât Artemisia se întorcea constant la motivele violente precum Judith și Holoferne, este populară ipoteza unei dorințe de răzbunare. Unii istorici de artă, pe de altă parte, afirmă că ea nu făcea decât să profite de faima pe care o avea pe seama violului din adolescență, pătrunzând într-o nișă cu încărcătură sexuală a artei dominării feminine, care urma să fie consumată de bărbați bogați.

 

S-au scris mai multe carți despre viața Artemisei Gentileschi. Primul roman inspirat de Artemisia a fost Romola (1862–63) de George Eliot, care relatează momente din viața lui Gentileschi la Florența,

În cinematografie filmul Artemisia (1997), regizat de Agnès Merlet, relatează accederea Artemisiei în industria artei, relația sa cu Tassi și procesul. În mod controversat, pelicula lui Merlet prezintă evenimentele invers decât ele au avut loc în realitate: actul sexual era marcat de iubire și consens, fiind torturată Artemisia nu recunoaște violul, în timp ce Tassi minte că îl recunoaște pentru a o salva de suferință.

Lucrările Artemisei Gentileschi au fost o raritate pe piaţa de artă şi aproximativ 40 dintre operele sale sunt prezentate în instituţii de cultură din lume. Dar numele ei a devenit tot mai cunoscut cu timpul. În 2019, pictura ei, “Lucretia”, a fost vândută la un preţ-record de 5,3 milioane de dolari, la Paris. “Susana şi bătrânii” ( creată cel mai probabil în 1638) este estimată între 1,8 şi 2,5 milioane de dolari. Portretul Caterinei Savelli, Principessa di Albano, ilustrată într-un costum cu broderie de aur, realizată cel mai probabil în 1620 este estimată între 2 şi 3 milioane de dolari.

 

In loc de epitaf

Anna Banti a scris : „Artemisia Gentileschi a fost o femeie care şi-a luat libertatea de a fi ca un bărbat”. Să nu uitam că Artemisia Gentileschi a fost una dintre primele femei din istorie, care şi-au semnat tablourile. A rămas in Istoria Artei drept unul dintre cei mai importanți pictori ai Barocului.

 

Un articol de Cezar Corâci