Peste numai câteva zile am primit deja plicul așteptat: Dragă domnișoară Crișan Sigartău, suntem foarte bucuroși să-ți comunicăm că ai fost admisă…

Mă numesc Victoria, am 17 ani și m-am născut într-un orășel spaniol numit Benicarlo, în care mi-am trăit primii unsprezece ani ai copilăriei.

Iubesc Spania într-un fel pe care mi-e greu să-l exprim în cuvinte, și asta în ciuda faptului că, la un moment dat, mi-a fost destul de greu acolo. Îmi amintesc că nu mi-a plăcut deloc nici la la grădiniță, și nici la școală.

Fiindcă aveam note bune, părinți români și eram grăsuță, cu părul tuns scurt, ceilalți copii își făcuseră obicei să mă hărțuiască și îmi amintesc că asta m-a durut foarte tare. Totuși, aveam și doi prieteni acolo, un băiețel român și o fetiță din Maroc.

Desigur, cu timpul am învățat să ignor ceea ce spun și fac alții, în mare parte de la părinți, dar și de la învățătorul meu din clasa I și a II-a, domnul Ignaci. Cu toate că școala era un loc care nu mă încânta deloc, ba chiar dimpotrivă, Ignaci reușise să mă facă să mă simt bine la ore.

Mama spunea mereu că totul depinde de felul în care începi și, așa stând lucrurile, clasa I e cea mai importantă. De aceea mă gândesc, uneori, că dacă nu-l aveam atunci pe Ignaci, n-aș fi putut ajunge niciodată în stadiul în care mă aflu acum.

Am multe amintiri frumoase din Spania ca, de exemplu, plimbările pe malul mării, excursiile pe care le făceam cu tata, când venea după mine să mergem împreună în vacanță, sau statul până târziu pe terasă, ascultând muzică și mâncând portocale… N-am mai mâncat niciodată portocale atât de bune ca acelea!

Totuși, ziua cea mai minunată dintre toate a fost ziua în care am primit-o pe Kimba, rottweiler-ul meu… nu îmi mai amintesc data exactă, dar știu sigur că era o miercuri a lunii octombrie, în 2010.

Era frumos în Spania dar, din păcate, la un moment dat, situația noastră financiară a devenit atât de urâtă încât nu ne mai rămăsese decât mutatul în altă țară, anume în Germania.

Mi-a plăcut la început, pentru că era o țară nouă, despre care nu știam aproape nimic. Totul era foarte diferit față de ceea ce cunoscusem în Spania. Plecasem de la mare și căldură, ca să ajung la frig și la pădure. Cu asta nu m-am obișnuit nici până în ziua de azi!

Totuși, Germania este o țară, în multe privințe, admirabilă. Pădurile sunt uimitoare și orașele extraordinare! Viața este, însă, diferită, magazinele închid destul de repede, oamenii nu obișnuiesc să iasă mai târziu de ora 19:00. Dar asta e posibil să se întâmple doar aici unde mă aflu eu, pentru că eu, mama, tatăl meu vitreg și Kimba locuim într-un sătuc.

În Germania există numeroase tipuri de școli, cele mai importante fiind Grund-/Hauptschule, Realschule și Gymnasium. În clasa a IV-a trebuie să decizi unde vrei să continui din anul următor. Gymansium este un fel de liceu, cu clase dintr-a V-a până într-a XII-a, a XIII-a, iar la sfârșit poți să dai bacalaureatul. Hauptschule este ”școala din sat” și aici merg toți copiii, până în clasa a IV-a. Dar, dacă la evaluarea de la sfârșit de an nu izbutești să obții notele necesare plecării la o altă școală, ești nevoit să rămâi în continuare aici.

Eu, fiindcă veneam dintr-o altă țară, am avut nevoie de un an pregătitor, ca să pot învăța limba și, practic, a fost nevoie să repet clasa a IV-a. (Pe vremea aia, eram la Grundschule.) Iar după ce a trecut anul, fiindcă nu obținusem note la mai multe materii, n-am avut nicio altă variantă decât să mai rămân încă un an la școala din sat.

Dar știam că vreau să merg la o școală mai bună, după cum știam că, ceea ce îmi doresc eu, pot obține numai dacă ajung la Gymnasium. Și cum în cei doi ani învățasem destulă germană, am izbutit să obțin la sfârșitul anului o medie corespunzătoare: 2,0, ceea ce, echivalat în sistemul românesc, înseamnă 9,0.

Am fost dintotdeauna o elevă destul de bună, nu doar în privința notelor obținute, dar, de asemenea, în privința comportamentului. Și, desigur, între timp a început, oarecum, să-mi placă la școală… Bineînțeles, însă, că nu mă încântă deloc trezitul de dimineață, învățatul uneori până noaptea târziu sau faptul că, mai ales iarna, plec și ajung acasă pe întuneric.

Să vă mai povestesc ceva… Într-o frumoasă zi de iunie, pe când eram în clasa a VIII-a, am fost chemată în biroul unei profesoare și m-am dus cu oarecare spaimă, deși știam că nu făcusem nimic ieșit din comun… De îndată ce am intrat, ea mi-a zâmbit, mi-a povestit despre existența unui program de burse numit Talent Im Land-Bayern și m-a întrebat dacă aș fi interesată să mă înscriu….

Til-Bayern este un program finanțat de Ministerul Culturii și Învățământului din Germania la care se înscriu, în fiecare an, peste 230 de elevi, dintre care 80 intră în runda a doua apoi, în urma unui interviu, doar 30 dintre ei sunt destul de norocoși pentru a fi aleși să facă parte din ”familie”. Eram extrem de șocată dar, în același timp bucuroasă și mândră de mine, nu mă gândisem niciodată până atunci să aplic pentru o bursă.

A mai trecut ceva timp de la înscriere, eu mă aflam în vacanță în România, la tata, când m-a sunat mama. Am vorbit cu ea mai puțin de un minut, dar timpul acela mi-a părut o veșnicie. Mama spunea că intrasem în runda a doua.

Apoi, în septembrie, m-am dus la Munchen, la interviu. Am intrat în edificiu, am așteptat să-mi vină rândul… au venit două doamne jurați care s-au prezentat și m-au rugat să le povestesc un pic despre viața mea, activități extra-curriculare, timpul meu liber, de ce consider eu că aș merita această bursă… și, peste numai câteva zile am primit deja plicul așteptat: Dragă domnișoară Crișan Sigartău, suntem foarte bucuroși să-ți comunicăm că ai fost admisă…

Tremuram toată de emoție. Nu mai fusesem atât de fericită din ziua în care o primisem pe Kimba!

De atunci, viața mea s-a schimbat complet. Am cunoscut foarte mulți oameni noi, din țări și culturi diferite, m-am împrietenit cu mulți dintre ei, am fost cu ei într-o excursie la Berlin, o săptămână, la Operă, la Castelul Neuschwanstein și în multe alte locuri. Mulțumită acestei burse am avut parte de mii de experiențe pe care, cu siguranță, altminteri nu le-aș fi putut avea.

Să nu credeți acum că sunt o fată care nu are altă viață decât învățatul, pentru că, de fapt, lucrurile stau tocmai invers. Normal că mă pun și eu cu burta pe carte, uneori, dar n-o să fiu niciodată o tocilară.

Am marele noroc de-a fi crescut învățând spaniola și româna deodată, italiana de la niște prieteni și germana datorită faptului că m-am mutat aici. Faptul că știam deja spaniolă și română mi-a ușurat un pic viața școlară fiindcă mi-a fost mai ușor la latină și la franceză. La engleză n-am avut niciodată probleme, poate și din cauza cărților de povești și a benzilor desenate englezești pe care le citeam când eram mică.

Deși mi-ar plăcea să fiu o persoană care învață mai mult, nu prea am timp, iar când se întâmplă să am, n-am chef… presupun că am note bune fiindcă rețin mult în timpul orelor, în rest, eforturi mai mari fac doar la matematică, la care nu mă pricep foarte bine.

Nu știu cu ce să mă laud, foarte exact. Bursa este, desigur, un succes, apoi știu să vorbesc, scriu, citesc fluent în șase limbi, pe lângă latină… mă pricep la dansuri, volei și badminton, dar nu fac nimic de performanță, știu să gătesc foarte bine dar, din nou, nimic de lăudat, după părerea mea.

Aproape în fiecare zi fac meditații cu copiii care au nevoie de ajutor la învățatul limbilor străine. Există și câțiva copii români, care au nevoie de meditații la germană și pe care sunt foarte bucuroasă să-i pot ajuta.

În afară de asta, mă duc în fiecare luni, după ore, la o întâlnire cu seniorii care nu izbutesc să se descurce cu smarthphon-urile, laptop-urile, tabletele lor, sau cu diverse alte gadget-uri moderne. În Germania, vârstnicii sunt foarte respectați și ajutați de toată lumea.

În timpul vacanțelor de vară îmi petrec timpul în România cu tatăl meu, mama mea vitregă și cei trei căței pe care îi am acolo. Cățeii, împreună cu cei patru părinți, sunt unica familie de care am nevoie.

De două ori pe an mă duc în Italia, la o prietenă de familie, stilistă, Mary, care îmi e ca o mătușă, să îmi fac părul. După păr își face toată lumea o părere despre tine, de aceea mi se pare că, mai ales părul, trebuie să fie foarte îngrijit tot timpul.

În mare parte sunt mulțumită cu viața de aici, m-am obișnuit cu ideea de a trăi în Germania, mă simt bine, nu-mi lipsește nimic din punct de vedere material și mă distrez cu prietenii tot timpul. Totuși, nu-mi pot imagina că voi rămâne aici toată viața. Mi-aș dori să mă întorc în Spania, undeva la mare.

Nu sunt o persoană care să se atașeze de oameni. Mă înțeleg bine cu toată lumea, îi ajut pe cei care au nevoie. Am câțiva prieteni foarte buni, dar nu mă încred în nimeni. Nu cred că prieteniile noastre vor dura toată viața, chiar dacă mi-aș dori să fie așa. Însă e puțin probabil, deoarece, cu timpul, oamenii se schimbă și se separă.

Totuși, mi-am făcut mulți prieteni anul trecut, în vară, în România, și păstrez contactul cu ei. În general ne plimbăm pe afară până noaptea, la povești și la fotbal. Îmi place să ies în oraș la cumpărături, la un suc, în parc sau la ștrand.

Anul trecut am fost la UNTOLD și plănuiesc să mă duc și anul acesta, pentru că iubesc festivalul acesta extrem de mult. Consider muzica ceva esențial, care nu poate lipsi din viața mea.

În viitor, sper să ajung ceva de care să fiu mândră și mai sper și să pot avea o viață cum mi-o doresc, preferabil în Spania, pentru că lucrez la asta și mă străduiesc de foarte mult timp.

Vă doresc tuturor un An Nou plin de bucurii și surprize! Mi-aș dori să avem cu toții curaj să experimentăm cât mai multe lucruri și să nu uităm: chiar dacă ceva este greu, sau, la prima vedere, imposibil de îndeplinit, putem, totuși să riscăm o încercare. Frica este mai rea decât greșeala.

Citeste si Scrisoare din diaspora. Azi, Ioana Runceanu