Azi, Marioara Sivu

Tra silenzi… e silenzi…

Mă numesc Marioara Sivu și m-am născut acum o jumătate de secol, într-o familie săracă dintr-o comună teleormăneană. Pentru tata era important ca, de pe la șapte ani, să ne putem câștiga pâinea cu treburile pe care le puteam face, iar pentru mama să o ajutăm în casă.

Am avut, eu și cu sora mea, o copilărie fără cadouri de Crăciun sau de Paști, așa că păpușile ni le făceam din porumb, împletind codițe, sau îmbrăcam pisicile în lucruri rămase mici, sau ne jucam pe-afară , după ce treburile și cele ale școlii erau terminate, cu ceilați copii, de-a țară, țară, vrem ostași, clasele și alte jocuri de-ale noastre, de demult.

Mi-ar fi plăcut pe-atunci să am o carieră militară dar, din păcate, eram prea măruntă de statură, și am fost nevoită să renunț la acest vis.

Așa am crescut și, când eram deja pe picioarele mele (lucram la Electropompe, azi o ruină), mi-am cumpărat, fără ajutorul nimănui, o garsonieră… până când a venit revoluția și, dintr-o dată, salariul meu a devenit prea mic ca să acopere nevoile familiei și, am sfârșit prin a decide, acum 25 de ani, să-mi părăsesc comuna iubită și patria, pentru alte meleaguri unde, auzisem, merg cățeii cu covrigei calzi pe coadă, doar-doar să-i iei, iar banii se măturau de pe drumuri…

Din păcate, ca să ajung acolo m-am lăsat dusă de nas de o ”româncuță”, care m-a vândut pe o sumă mai mică decât ar însemna azi 100 de euro… Nu înțelegeam limba, cei cărora le ceream ajutorul nici nu voiau să audă, iar de la Ambasada noastră mi s-a răspuns: Cum ați venit așa să vă întoarceți! Doar că eu nu mai aveam pașaportul…

Cu greu am scăpat și am ajuns la Firenze, leagănul culturii italiene, unde am stat 20 de ani. Acolo m-am realizat, acolo am făcut bătături la mâini, am luptat, am avut victorii și pierderi, mi-am îngropat bărbatul, am stat în cărucior (după un grav accident rutier în țară), am participat la concursuri literare.

Chiar cartea mea de versuri, Tra silenzi… e silenzi e un premiu literar, nu am acceptat banii , nu mă ajutau mult, și am preferat publicarea acestei cărți. Nici mie nu-mi vine să cred că, la prezentarea acesteia, care a avut loc la Firenze, cu mulți ani în urmă, am fost comparată cu Ugo Foscolo și Giacomo Leopardi. Totuși, așa a fost…

Revenind, după accident n-am avut niciun drept – lucram la negru în domeniul asigurărilor – așa că am fost trimisă la plimbare… Însă nu am depus armele. M-am înscris la facultate, am început să particip la concursuri care erau și acolo, parțial manevrate, cam ca la noi…

Am făcut cursuri de specializare și, în 2011 am intrat la Ministerul Justiției din Italia. Am avut felicitări de la comisie, nu am avut nicio greșeală… Îmi pusesem toate energiile în acest concurs, pregătisem o scrisoare de adio acestei vieți, dacă nu reușeam.

Totuși, îmi pare rău că am părăsit Firenze pentru o carieră care s-a dovedit până în cele din urmă falimentară, pentru Roma… orașul etern care este de văzut doar ca turist, în rest, ori trăiești într-un grup mare, ori ai în spate potenți autohtoni care te protejează…

Italia e frumoasă, dar ca să trăiești singur aici e aproape imposibil, cheltuielile depășind cu mult salariul pe care l-ai putea obține – iată deci și motivarea opțiunii atâtor românce care stau 24 de ore din 24 în casele italienilor ca badante, sau se îngrămădesc să plătească mai multe persoane o chirie… sau să închirieze un garaj, la negru, cu 60-70% din salariu numai chiria… Valabil pentru toate orașele universitare. La țară o duci mai bine, ai mai multe posibilități de a sta omenește, dar e extrem de greu să faci naveta…

Puțini dintre ai noștri au reușit aici, mai ales cei care au familii mari, apoi cei care au asociații – despre acestea nu trebuie să spun cum funcționează, că se știe – sau au în spate familii autohtone, sau cei care și-au deschis firme exploatându-și proprii conaționali ( după modelul chinezesc), sau cei cu meseria cea mai veche din lume…

E foarte greu să faci parte dintr-un grup românesc atunci când ai sănătatea șubredă, e foarte greu când te văd că nu ai bani, sunt foarte puțini dintre ai noștri care te acceptă într-o asemenea situație…

Și, desigur, e foarte greu să fii respectat într-o țară tipicamente rasistă, unde chiar ai lor sunt defavorizați prin sloganuri și moduri de a fi. Un exemplu: decât cu un pisan (de la Pisa) la masă, mai bine cu un mort în casă.

Mi-ar plăcea să ne putem întoarce la modul nostru de a fi din trecut, când aveam rușine pentru nefăcute … dar acum trăim timpuri în care nu știu cum s-a întâmplat, dar ne-am pierdut sau inversat toate valorile și foarte puțini mai pot sesiza diferența dintre bine și rău.