Un alt punct de vedere
Îmi iubesc țara și sigur voi reveni cândva, dar nu-mi place falsitatea, minciuna, și detest trădătorii
Mă numesc Ioana Runceanu, am 56 de ani și sunt din Brașov. Fiica mea a venit în Danemarca, mai precis în Copenhaga, imediat după căsătorie, adică în 2011. Soțul ei, tot român, muncea aici din 2009. Iar eu, în 2014, și soțul meu, la scurtă vreme după aceea, i-am urmat, ca să le fim aproape și să-i ajutăm. Totodată, din considerente ușor de înțeles, ne-am dorit să muncim, la rândul nostru, ceea ce am izbutit, până la urmă, chiar dacă nu cunoșteam limba țării și nici engleza. Trebuie să menționez că aici toată lumea vorbește limba engleză și, în principiu, se pot găsi locuri de muncă numai cu această limbă. Totuși, fiica mea a reușit să-mi găsească un post de cameristă, la hotelul unde muncea ea, ca ospătar.
Ea a terminat Facultatea de Finanțe – Bănci la Universitatea Transilvania, din Brașov, a făcut apoi un master în audit intern, dar în Danemarca a început ca ospătar, fiindcă vorbește foarte bine engleza.
Aici, toți străinii încep făcând curățenie (în hoteluri, birouri, școli… )… n-ai să găsești nici urmă de danez făcând vreodată așa ceva.
În cei șase ani în care fiica mea a fost ospătar, a mers și la școală și a învățat limba țării – care este foarte grea – deoarece, chiar dacă i-au fost recunoscute diplomele din România, fără limba daneză nu ai nicio șansă să-ți practici meseria de bază. Acum face o muncă de birou, înrudită cu domeniul ei, dar, pentru asta, a fost nevoită să dea tot felul de examene și să mai urmeze încă o serie de cursuri. Acum e bine și îi place ceea ce face.
Revenind la mine, am muncit la curățenie, în hotel, trei ani. Treabă grea, la 52 de ani, cât aveam eu atunci. Cu atât mai mult cu cât înainte fusesem laborant chimist și, apoi, tehnicician, făcând așadar muncă de birou, chiar dacă într-o fabrică… Lucram la Uzina mecanică Tohan, se făceau biciclete acolo, dar existau și secții speciale. Era la Zărnești, la 30 de km de Brașov… Acum aparține de Romarm.
Dar am fost motivată atât din punct de vedere material, cât și pentru faptul că numai așa puteam rămâne aproape de fiica mea. La început am primit un contract de 60 de ore pe lună dar, pentru că-mi făceam bine treaba, șefa mea mă chema la muncă și peste contract, astfel încât ajungem să fac și 100-130 de ore pe lună, ceea ce însemna în jur de 1200-1300 de euro bani în mână, după ce îmi plăteam taxele. Iar dacă lucram și de sărbători, ajungeam și la 1600, pentru că se plătea dublu.
A fost foarte greu, avem numai colege tinere… trebuia să fii extraordinar de rapid și să dai și calitate, ceea ce era de multe ori imposibil. Eu mai depășeam timpul, dar șefa mea era mulțumită de felul în care lucram și accepta asta. Între timp m-am înscris să plătesc șomaj privat, fiindcă șomaj de stat, cum e în România, iau doar danezii. Noi contribuim prin taxe și la acesta, însă nu beneficiem de el.
La un moment dat șefa noastră, o poloneză, a fost îndepărtată, pentru că încerca să ne apere drepturile, fiind înlocuită tot cu o poloneză, dar una care, printr-o monitorizare nu întotdeauna corectă a timpului lucrat, încerca să facă astfel încât să nu mai fim la fel de bine plătite. Noua șefă ne chinuia mult, mie îmi dădea doar orele din contract, pentru că eram mai în vârstă, și trebuiau făcute economii pentru firmă… Există un fel de sindicat al firmei, unde plăteam șomajul privat și unde aveau și un avocat a cărui datorie era să ne apere drepturile, așa că am scris la această ”Uniune”, povestindu-le tot ce se întâmplă…
Am plecat de acolo prin demisie și am rămas în șomaj (cel privat, pentru care am cotizat lunar), acum doi ani, plătesc cam 100 de euro pe lună, pentru că am și avocat, pentru orice eventualitate, așa că iau cam 1100 de euro pe lună…
Atât eu cât și soțul meu stăm la fiica mea, care și-a cumpărat un apartament de trei camere în rate, deci nu plătim chirie, ceea ce e un mare noroc câtă vreme chiriile sunt foarte mari – trebuie să dai în jur de 600 de euro doar pentru o singură cameră – deci viața e foarte scumpă, după cum și taxele sunt mari. Ca să închiriezi un apartament ca al fiicei mele poate costa și 2000 de euro, bineînțeles, în funcție de zonă. Soțul meu lucrează în două locuri, tot la curațenie, într-un mall și într-un parc de distracții…
Avem un nepoțel de trei ani și patru luni de care ne bucurăm din tot sufletul. El vorbește foarte bine românește, acasă, iar la grădiniță vorbește daneza deci, din capul locului, știe două limbi.
Danezii se căsătoresc relativ târziu, după 34-35 de ani, și au cîte doi-trei copii, pe care îi cresc cu o enormă răbdare.
Chiar dacă medicii lor mi se par mai puțini buni decât ai noștri, sistemul lor medical este excepțional. Desigur, taxele pentru sănătate nu sunt deloc mici, acestea și impozitul pe venit însemnând cam o treime din salariu, dar, odată plătite, tot restul, în afară de medicamente, este gratuit. Și, pe de altă parte, există, dacă dorești și în condițiile știute, servicii private. Totodată, după cinci ani, primești rezidență permanentă or, în acest caz, mai ai câteva avantaje, de exemplu, poți beneficia de un ajutor de la stat în caz de boală. Și eu, când am avut o problemă gravă cu una din glezne și cu recuperarea, șomajul mi-a fost întrerupt și am fost plătită de comuna pe raza căreia aveam rezidența temporară, timp de șase luni… fără să mi se bată obrazul că sunt ”asistat social”, așa cum pățesc oamenii cu probleme din țara mea.
În legătură cu sistemul de sănătate, aș dori să explic, cumva, că ”în țările civilizate”, cum se spune în România, bolnavii, indiferent cărei categorii sociale îi aparțin, sunt tratati la fel de bine și – dacă îți plătești asigurarea – gratuit! Nu există nici ”coplată” și nici ciubuc, după cum nu ești plimbat de la stat la privat de către medicii care lucrează și în instituții private, de la stat selectându-și doar ”clientela”. Totodată, deși sunt foarte bine plătiți și respectați de toată lumea, medicii se află în serviciul întregii societăți, fără a se erija într-o castă cu pretenții de superioritate, așa cum face o bună parte a celor din România.
De exemplu, atunci când mi-am fracturat glezna, ambulanța a venit imediat și mi s-au făcut injecții pentru dureri, am fost transportată la spital unde mi-au pus glezna la loc, imobilizând-o cu o atelă, iar apoi, în salon, doctorii care trebuiau să mă opereze și anestezistul au venit la discuții, mi-au spus ce urma să mi se facă și am fost întrebată ce variantă de anestezie aleg. Însă, ceea ce m-a impresionat cu adevărat și n-am să uit niciodată, a fost politețea și considerația pe care mi-au arătat-o cu toții. Medicii mi-au explicat cu răbdare și m-au lasat să decid singură, nu s-au înstăpânit asupra corpului meu, așa cum se face acum la noi. Repet, operația a fost absolut gratuită, am primit cârje gratuite, iar când am plecat acasă, am fost dusă cu o mașină prevăzută cu cărucior și cu un sistem care putea urca căruciorul, cu bolnav cu tot, la etaj, pe scări, desigur, și de data, asta tot gratuit. Iar când mergeam la control, la fel, au trimis mașina aceea după mine, ori de câte ori a fost nevoie.
În legătură cu sistemul medical, vreau să repet că aici medicamentele le plătește întotdeauna bolnavul, iar medicii nu prescriu decât strictul necesar. Nici vorbă de antibiotice pentru fiecare guturai, sau rețete costisitoare cu medicamentele cele mai scumpe, deși există echivalente ieftine și bune – cum știu că se întâmplă în țară – sau tot felul de alte prescripții medicale menite doar să crească cifra de afaceri a firmelor producătoare. Pentru că medicii din Danemarca nu au voie să primească beneficii de nicun fel de la firmele de medicamente.
Există aici, desigur, un număr mare de emigranți, în marea majoritate arabi, foarte mulți dintre aceștia născuți în Danemarca, există și destui români, chiar eu am avut colege de muncă românce, cu care, în ciuda faptului că, în general, românii fug unii de alții și se sapă reciproc, m-am înțeles destul de bine. Mai sunt polonezi, croați, bulgari, africani, egipteni și extrem de mulți indieni. Localnicii nu sunt rasiști, în schimb poți avea probleme cu acei șefi care provin din rândul emigranților…. adică sunt exact ca tine.
Îmi place mult atmosfera din această țară, danezii sunt un popor fericit, își permit orice, călătoresc mult și zâmbesc mult… îți zâmbesc pe stradă dacă te uiți înspre ei… Mă simt bine fiindcă am familia aproape, iar Danemarca este un loc în care munca este apreciată, respectată și bine recompensată. Chiar și atunci când e muncă fizică grea.
Chiar dacă mi-e foarte dor de părinți, de surori, de o bună prietenă și de un fin, nu regret nimic din ce am lăsat în urmă, pentru că sunt foarte dezamăgită de societatea românească. După instaurarea regimului Băsescu, eu nu mi-am mai găsit locul în România… Omul acesta a pârjolit totul în jur, parcă și oamenii s-au schimbat, au devenit reci și fără pic de empatie pentru semenii lor defavorizați dintr-un motiv sau altul. Categoriile sociale au fost învrăjbite unele împotriva altora și întreaga societate românească și-a pierdut orice urmă de coeziune... Nu mai există niciun fel de solidaritate, decât cine știe, în cazuri foarte rare, și, pesemne, chiar asta s-a și urmărit.
M-am gândit mult și am încercat să-mi reamintesc dacă, în vremea tinereții mele, am fost vreodată preocupată de salariile altora, sau dacă m-au durut pensiile celor vârstnici, dacă am avut vreodată sentimentul că pâinea lor amară e furată de pe masa mea, cu alte cuvinte că îi întrețin eu și că ei sunt vinovați pentru toate frustrările și nerealizările mele. Răspunsul este un nu categoric, este un fel de a gândi aberant și indus de cei care sunt interesați să ne dezbine. Dar ce ușor au căzut unii tineri în această capcană și ce mult rău își fac singuri!…
Îmi iubesc țara și, sigur, voi reveni cândva, dar nu-mi place falsitatea, minciuna, și detest trădătorii. Urmăresc toate evenimentele politice, sunt la curent cu tot ce se întâmplă, mă revolt, dar apoi tot eu mă temperez și-mi spun că nimic din ce se întâmplă acum, pe mine nu mă poate afecta. Și totuși, nu pot să nu mă gândesc la cei care au de suferit din pricina impostorilor care, de zeci de ani, ne guvernează.
De aceea, oricât de greu mi-ar fi aici, atmosfera din jurul meu, fețele zâmbitoare și amabile ale danezilor mă fac să trec mai ușor peste oboseală și să-mi doresc să rămân cât mai mult….
