La miezul nopții, un popor se clatină și piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morții, unde să se poată ascunde cei care fac fărădelegea.” (Biblia, Iov, 34:20,22)

 

Conform celui mai recent sondaj realizat de INSCOP, mai bine de 60% dintre români au ajuns la concluzia că în România anului 2021 se trăiește mai prost decât înainte de așa zisa ”revoluție”. Asta în condițiile în care regimul comunist de la noi a fost mai dur decât în restul țărilor din Europa estică și centrală.

Desigur, au apărut de îndată tot felul de explicații: unii spun că oamenii au memorie selectivă și refuză să-și reamintească ceea ce a fost rău, alții că majoritatea celor care îndrăznesc să facă asemenea comparații își jelesc tinerețea pierdută, sau că regretă ”siguranța zilei de mâine”, pe care regimul o oferea celor docili… Și câte și mai câte, repezindu-se să înșiruie papagalicește motivele pentru care regimul anterior ”a fost de la un capăt la altul, un regim criminal”.

În realitate românii, în imensa lor majoritate, își amintesc foarte bine tot răul pe care au fost nevoiți  să-l îndure și nu regretă comunismul decât în măsura în care astăzi sunt nevoiți să admită că, deși atunci era rău, acum este și mai rău, un rău tot mai adânc cu fiecare zi care trece.

Firește, pentru oamenii de rând, și nicidecum pentru pătura socială foarte subțire care lucrează în actualele domenii de vârf! Și, cu atât mai puțin pentru ticăloșii de la vârful politicii care de altfel, deloc paradoxal, sunt, în cea mai mare parte, chiar fiii de sânge și/sau de suflet ai ticăloșilor de odinioară! (Mă refer la cei pe care-i găsim azi în capul trebii și nu la naivii care, de-a lungul timpului, au încercat cu adevărat să facă ceva pentru țară, fiind până la urmă scoși în șuturi pe ușa din dos istoriei.)

În iarna anului 1990 era întuneric (străzile erau foarte slab iluminate și electricitatea se întrerupea, mai cu seamă în marile orașe, conform unui orar prestabilit, pentru ca oamenii sa poată evita, pe cât posibil, blocarea în lifturi sau defectarea diverselor aparate electrice de prin casă), alimentele de bază erau raționalizate și era foarte frig. Așa cum fusese în fiecare iarnă a ultimilor aproximativ 10 ani.

Caloriferele se încălzeau slab, doar la anumite ore ale zilei, apa caldă ”se dădea” de asemenea conform unui program. Pâinea era puțină și uscată, după cum era greu să faci rost de îmbrăcăminte de calitate, de cafea, de săpun, de ciorapi de damă, de șampon, de deodorante…

Sistemul sanitar funcționa în virtutea inerției, dincolo de sărăcia generalizată, grație personalului medical de calitate.

Învățământul, dacă facem abstracție de orele de economie politică și socialism științific, neluate de fapt în serios nici măcar de cei care le predau, era punctul forte al regimului. În comunism se învăța pe brânci, școala era pentru toți, se citea enorm și se ignora cu obstinație propaganda din mass media.

Totodată, așa cum se știe, programul de televiziune era limitat la un anumit număr de ore. Și, dincolo de emisiunile cu subiect economic și politic, sau cele care prezentau ”realizările” unice ale cuplului de la putere, se transmitea muzică de calitate, filme românești sau occidentale, unele dintre ele pur propagandistice, dar și multe adevărate capodopere ale genului și, de asemenea, multe filme și programe pentru copii.

Mai trebuie spus că deși penuria era generalizată, cei chinuiți de frig și de foame erau în special locuitorii apartamentelor de bloc. Cei care aveau case, la oraș sau la țară, se puteau încălzi bine la sobele cu gaz sau cu lemne, iar câteva păsări și porcul din ogradă puteau face viața suportabilă, dacă nu chiar frumoasă.

Confortul, așa cum este azi perceput de cei născuți după 1990, lipsea aproape cu desăvărșire, dar oamenii aveau o mentalitate diferită și, deși am auzit o grămada de lume plîngându-se că nu se găsește cafea, carne sau ciocolată, n-am auzit pe nimeni oripilat că merge la ”WC-ul din fundul curții” sau se spală ”la lighian”.

Viața precară din punct de vedere material, pusă în contrast cu viața strălucitoare, mai mult fantasmată decât cunoscută în mod obiectiv, a occidentalilor, a fost principalul motiv pentru care populația a achiesat la tuburările din 1990, pe care, însă nici vorbă să le fi inițiat, adevărații protagoniști ai acelor zile cețoase rămânându-ne, nouă, celor mulți, cvasi-necunoscuți până în ziua de azi.

Însă, cei care după 1990 s-au prins cel mai mult în joc dorindu-și cu adevărat schimbarea au fost tinerii până în 30 de ani, generoși, încrezători și însetați nu doar de o viață mai bună, ci și de libertate.

Mulți dintre ei înțeleg astăzi că au fost înșelați.

Ori poate s-au înșelat singuri, proiectând propria lor inocență și bună credință asupra Vestului, în care aveau o încredere necondiționată și de la care nădăjduiau ajutor. Reeditând povestea bunicilor, care și ei au așteptat, tot atât de zadarnic, să vină să-i scoată din belele ba americanii, ba vest europenii, sau dacă tot nu veneau, măcar să le poată înțelege suferința.

Au trecut deja 30 de ani de când Occidentul ne privește cu superioritate, tratându-ne ca pe niște neamuri proaste, care pot fi invitate în bucătărie, mai ales dacă vin încărcate cu bogățiile de acasă, dar niciodată în sufragerie, acolo unde sunt primiți doar cei îndestulați prin puterea de odinioară a armelor, prin cât au împilat și au supt de la alții.

Au trecut 30 de ani de când ne învârtim prin deșert.

De la o țară independentă, cu 23,2 milioane de locuitori în 1990 și niciun leu datorie externă, am pierdut prin migrație peste 4 milioane de oameni școliți pe spezele noastre, ale tuturor, foarte mulți cu studii superioare, și avem, la ora actuală, o datorie publică directă de peste 60 de miliarde de euro.

Care nu se văd nici în fabrici, nici în uzine, nici în drumuri sau autostrăzi, nici în cercetare și nici în învățământ. I-a înghițit pur si simplu pământul, ceea ce nu înseamnă că noi, copiii și nepoții noștri nenăscuți încă, nu vom fi obligați să-i plătim până la ultima copeică.

Au trecut 30 de ani de când resursele materiale, naturale și umane ale României sunt încontinuu spoliate prin uriașe inginerii financiare la care așa zisele noastre ”elite” au consimțit și consimt în continuare.

Iar acum marea majoritate a populației – desigur, nu clasa socială suprapusă și nu ticăloșii de la vârful politicii – are de suportat, din nou, frigul întunericul și foamea.

Începutul s-a făcut anul trecut când, în apartamentele bucureșenilor racordate la rețeaua de termoficare, s-a instaurat un frig care l-a întrecut cu mult pe acela de pe vremea lui Ceaușescu. Pentru că au fost săptămâni întregi fără pic căldură și apă caldă, într-o perioadă în care temperaturile coborâseră cu multe grade sub zero.

Autoritățile ne-au mințit în față, fără rușine, dând vina exclusiv pe rețeaua de țevi care, pasămite, de vechi ce erau crăpau una câte una, apoi ne-au promis că anul acesta va fi mai bine. Dar din tot ce spuneau singurul lucru pe deplin inteligibil a fost disprețul, nepăsarea și batjocura pentru cei aflați în dificultate și care continuau să plătească un serviciu fără să beneficieze de el.

În realitate, problema rămâne actuală și este nevoie nu doar de investiții în refacerea conductelor și a punctelor termice, ci și de retehnologizarea și refacerea CET-urilor, adică, potrivit unei analize Frames, de un necesar de peste trei miliarde de euro. Același lucru este valabil și în alte orașe ale țării, cum ar fi, de exemplu, Deva, unde școlile și mii de apartamente vor rămâne iarna aceasta în frig, în urma închiderii termocentralei de la Mintia. Și singurul lucru pe care-l știm la ora actuală cu certitudine este că, din cei peste 60 de miliarde de euro pe care i-am împrumutat, nici un singur euro nu a fost investit în rezolvarea unor asemenea probleme.

Și, parcă pentru ca totul să ne reamintească de vremurile despre care credeam că ne-am despărțit pentru totdeauna (vorba vine, pentru că în comunism nu s-a întâmplat nici în timpul marilor cataclisme naturale ca atâția oameni să fie lăsați complet fără căldură), primarul Capitalei a declarat cât se poate de limpede că nu are bani nici pentru decorațiile de Crăciun și nici pentru un iluminat stradal cât de cât decent.

Pentru cei care au obiceiul de-a se preocupa excesiv de ”capra vecinului”, trebuie spus că începând de anul acesta vor pătimi nu doar bucureștenii fără centrale termice în apartamente sau ghinioniștii de la Deva, ci scumpirile la gaze și la electricitate îi vor lovi nemilos pe toți cetățenii, din toate orașele și satele țării, pe toți cei care nu au nicio altă vină decât aceea de a munci cinstit, pe banii care se pot câștiga în România.

Trebuie spus și că, dacă pe vremea lui Ceaușescu gazele și curentul costau extrem de puțin și nimeni nu risca să nu-și poată plăti facturile (despre executare silită nici nu auzise nimeni pe atunci), de data aceasta oamenii fie vor face foamea mai rău decât odinioară ( prețurile la alimente, chiar și la cele de bază au început deja să crească neostoit), fie își vor pierde pur și simplu casele, rămânând pe drumuri.

Dar oare nu chiar asta se urmărește?

Și așa stând lucrurile, nu e deja cu mult, mult mai rău decât pe vremea lui Ceaușescu?

Îndrumătorii ideologici ai zilei de azi, la fel de puțin dibaci ca și cei de odinioară, omit faptul că batjocorirea, hărțuirea sau cenzurarea celor care au o opinie diferită duce la rezultate contrare celor așteptate. Și că este teribil de contraproductiv să pleci de la premisa că vorbești unor semioligofreni și, prin urmare, nu are niciun sens să fii coerent sau să respecți adevărul.

Realitatea e că situația României la 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1990, când speram cu toții că viața noastră se va îmbunătăți, este atât de dramatică, încât nu ai cum să nu faci comparații.

Mai cu seamă în această perioadă în care mass media și propagandiștii de serviciu folosesc tactici speciale de înspăimântare a populației, cronicizarea fricii și a stresului ruinând sănătatea fizică și mintală a oamenilor într-o măsură mai mare decât a izbutit totalitarismul stalinist și ceaușist la un loc.

Faptul că se întâmplă pretutindeni în lume nu e o scuză. Ba chiar dimpotrivă. Fiindcă, spre deosebire de occidentali, noi, est-europenii, avem termen de comparație.

Nici măcar propaganda de pe vremea lui Stalin nu dădea dovadă de neobrăzarea și aroganța manifestată de mijloacele mass media mainstream contemporane, din care răzbate întregul dispreț al unor așa zise ”elite” – altminteri posesoare ale unui bagaj alcătuit din câteva sute de cuvinte și zece poncife bune de repetat în toate împrejurările – la adresa capacității de înțelegere a unei populații formate în mare parte din oameni care la terminarea liceului citiseră deja mult mai mult decât unii dintre masteranzii și doctoranzii zilei de azi. Sau care cel puțin au învățat o meserie, nefiind astfel nevoiți să trăiască din prostituție intelectuală.

Pentru ca o societate să poată funcționa cât de cât coerent este nevoie de sănătate. În România, 88% din cazurile de cancer din 2019 au fost regăsite în 2020 pe lista CNP-urilor pacienților decedați. Asta ca să dau un sigur exemplu, mult discutat în aceste zile.

Oamenii plătesc asigurări medicale, dar actul medical s-a schimbat fundamental, el nu mai este un drept al fiecăruia dintre noi, ci un privilegiu al celor ce și-l pot permite. Sau, în cazul oamenilor de rând, a devenit atât de periculos – din pricina infecțiilor intraspitalicești sau a tot soiul de ”protocoale” care nu mai îngăduie medicilor să gândească singuri – încât e preferabil să-l poți evita. Măcar mori liniștit, acasă.

Pentru ca o societate să poată funcționa este de asemenea nevoie de încredere în instituțiile statului. Și este nevoie ca toți cetățenii (sau măcar imensa lor majoritate) să se recunoască drept membri ai aceluiași corp social, să fie capabili de colaborare în scopul îndeplinirii unor obiective comune. Este nevoie de  speranță, optimism și  previzibilitate.

Din păcate, tot ce-au învățat conducătorii ultimilor 30 de ani ai României din pățania lui Ceaușescu este că cititul și învățatul sunt periculoase. N-are niciun sens să cheltuiești purcoaie de bani purtând prin școli pe unii care, odată destupați la minte, vor sfârși prin a se ridica împotriva ta. Mult mai eficient e să le pui botnițe și să-i trimiți la cules de sparanghel. Asta în vreme ce tu cuvântezi cu morgă despre ”România educată” la dezvelirea statuii lui von Brukenthal, dar eviți cu obstinație să pui piciorul la Țebea.

Nu de alta, dar să știe toată lumea cine-s stăpânii plantației!

Nedeea Burcă