”Este o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai, pentru a salva Coroana” (Regele Ferdinand către Ion Mihalache)

Prințul Carol s-a născut la 15 octombrie 1893. Peste numai trei luni, mama lui purta deja o nouă sarcină.

Regina Elisabeta (Carmen Sylva), a cărei unică fetiță murise de scarlatină la nici patru ani, nutrea resentimente puternice față de tânăra Principesă Moștenitoare care izbutise să ofere atât de repede un continuator al Dinastiei.

Beneficiind de concursul neprecupețit al ”verișoarei Charly”, sora Kaiserului, dar și de sprijinul direct al unei alte membre a clicii de la palat, ”doamna de onoare” Olga Mavrogheni – supranumită, în scrierile Mariei, ”Marele Inchizitor” – ea a încercat (reușind, cel puțin într-o primă fază), să-l convingă pe Regele Carol că ”Missy era incapabilă să-și crească copiii”.

Deși tânăra pereche se mutase, în 1896, la Palatul Cotroceni, Elisabeta a angajat acolo doar ”paznici de nădejde”, a căror misiune era să raporteze zilnic tot ce făceau, precum și fiecare cuvânt al tinerilor căsătoriți. Iar ceva mai târziu, în iarna lui 1898, ea a izbutit să-și planteze la Cotroceni încă un ”câine de pază”, pe Miss Winter, guvernanta menită să-l ”salveze” pe Carol, în vârstă de nici cinci ani, de propria-i mamă. Incitată de Regină, Miss Winter îl monta pe băiat împotriva Mariei, izbutind chiar să scoată din rugăciunea de seară sintagma ”Binecuvânteaz-o, Doamne, pe mama”.

De altfel, Elisabeta și Miss Winter au fost cele care au provocat și instrumentat, printre altele, scandalul – uriaș la vremea respectivă – care are îi avea drept protagoniști pe tânăra Prințesă Moștenitoare și pe aghiotantul acesteia, chipeșul locotenet Zizi Cantacuzino.

Maria a putut dovedi, pînă în cele din urmă, nu atât totala ei nevinovație – fiindcă a recunoscut flirtul cu Zizi – cât, mai cu seamă, inestimabila contribuție a ”Reginei-poete” în derularea faptelor.

Astfel încât, chiar dacă vârtejul bârfei pe care Miss Winter îl răspândise deja în întreaga Europă nu mai putea fi oprit, atunci când, imediat după aceea, micuțul Carol s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și guvernanta a încercat să bareze drumul Mariei spre camera copilului, Ferdinand a intervenit, poate pentru prima oară în viața sa, în favoarea soției sale. : ”Dați-vă la o parte, a spus el, Principesa Moștenitoare este mama copilului.” Însă Miss Winter nu a putut fi concediată decât cu mare greutate și numai după intervenția personală a mamei Mariei, ducesa de Coburg, care și-a luat, pur simplu, fiica acasă.

La șase ani, Carol a intrat în grija insipidei Miss Ffoliet care, deși mai bine intenționată, nu a putut restabili respectul copilului față de autoritatea părintească, subminat de predecesoarea ei. Când era contrazis, făcea crize de furie și se tăvălea pe jos.

După îndelungi cercetări, Regele Carol I a numit, la recomandarea secretarului său particular, elvețianul germanofil Louis Basset, un preceptor. ”Domnul Mohrlen” era un homosexual morocănos din țara cantoanelor, pasionat de botanică, Biblie și idealurile republicane. El s-a îndrăgostit de băiat, i-a permis să facă totul după voia lui și, în dorința de a păstra obiectul dragostei doar pentru sine, l-a înstrăinat și mai mult de familia sa. Împreună și singuri, elev și profesor, făceau lungi expediții botanice în timpul cărora melancolicul preceptor a trecut complexul său de veșnic persecutat asupra viitorului Rege al României.

Abia în 1909, când tânărul prinț avea deja 16 ani, au început Ferdinand și Maria să suspecteze că Mohrlen avea o influență proastă asupra fiului lor, dar fără a izbuti să obțină concedierea sa. Regina Elisabeta continua să îl sprijine cu încăpățânare, declarând că ”cineva care cunoaște atât de bine Biblia trebuie să fie un om bun și pios.”A fost nevoie ca doctorii de la curte să vină în ajutorul părinților și să insiste ca Mohrlen să fie concediat.

Carol, care avea deja aproape 18 ani a fost trimis în Anglia, cu generalul Perticari, unul dintre aghiotanții Regelui. ”L-am găsit pe Carol gata să încerce să aranjeze lucrurile peste capul generalului, destul de vesel și de amabil dar, îmi pare rău să spun, înclinat să fie nepoliticos față de general”, avea să-i scrie Mariei sora ei, Beatrice. ”Cu el lucrurile sunt dificile deoarece, dacă cineva nu este de aceeași părere cu el, devine grosolan și violent; este evident obișnuit ca el să impună regula… Pare a fi de-a dreptul uimit că nu toată lumea este de aceeași părere cu el, mai ales… fetele… care îl tratează ca pe toți ceilalți. El își asumă o poziție ridicolă de superioritate, zâmbind de la înălțimea poziției sale restului omenirii, formată parcă numai din oameni săraci cu duhul”. Martha Bibescu, care frecventa familia regală, spusese aproape același lucru: ”Fiul cel mare al Mariei este absolut convins că știe totul și este superior umanității, în general.”

Carol a crescut într-o atmosferă otrăvită. Fiu al unui tată extrem de slab, el fost răsfățat de toată lumea, iar Carol I și Carmen Sylva l-au învățat, încă din primii ani de viață, că între el și toți ceilalți, inclusiv mama lui, există o diferență de rang și de responsabilități care îl obligă la un comportament distant, autoritar și independent.

Când, în încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice provocate de Mohrlen, a fost trimis la Postdam și încorporat într-o unitate de elită, familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum și impactul puternic pe care l-a avut asupra sa apariția curentului socialist italian cunoscut sub denumirea de fascism, au fost tot ce-i mai trebuia pentru a întregi un caracter deosebit de periculos pentru debilul regim democratic din România.

Așa cum aflăm de la Alex Stoenescu, imaginea rămasă despre Carol pentru perioada războiului (deci foarte curând după moartea Regelui Carol și a Reginei Elisabeta), în memoriile unor generali care au lucrat cu el sau l-au avut în subordine, atestă indolență și incompetență. Prințul moștenitor găsea de cuviință să fie mult mai preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insistențele generalului Averescu de a înfățișa un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare. Brătianu și Marghiloman îl observau, de asemenea, îndeaproape, pentru a-l evalua ca viitor rege și amândoi, deși adversari ireductibili, l-au considerat complet inapt pentru domnie. Pentru orice domnie. Iar Averescu, care îi fusese comandant în armată și îi cunoștea comportamentul iresponsabil, îl considera incapabil de a acoperi funcția de ”cap al Oștirei”.

Dacă pe parcursul celei dintîi crize dinastice pe care a provocat-o și despre care am vorbit în episodul VI al acestui serial, Carol s-a dovedit ”doar” dezertor, transfug și laș, în decembrie 1925, când a renunțat pentru a doua oară la tron, argumentele sale nu s-au mai limitat doar la noua sa aventură, aceea cu Elena Lupescu. De data aceasta, el a invocat considerente politice, care vizau guvernarea ”dictatorială” a lui Ionel Brătianu și, desigur, ”argumente de onoare”, prin care încerca să lovească în Regina Maria și în Prințul Știrbey.

În realitate, Carol, care căpătase funcția de inspector general al Aviației, intrase, din această postură, într-o afacere cu avioane. Profitând de accesul la informația strategică, el a intervenit direct în negocierile cu diverse firme contactate în vederea dotării armatei, manifestându-și preferința pentru propunerea firmei britanice Siskin Armstrong. Avionul oferit de această firmă se afla însă abia în faza de prototip, nu trecuse probele de rezistență statică și nu i se cunoșteau performanțele de zbor.

În cele din urmă, Carol a intrat în conflict cu comisia care condiționase contractul cu Siskin Armstrong de efectuarea tuturor testelor și l-a destituit pe Șeful Direcției Superioare a Aeronauticii, colonelul Rujinski, numind în locul său un general de artilerie. Apoi a lansat o comandă de 60 de avioane.

Hotărât să nu compromită acțiunile de luptă ale Aviației pe timp de război, să nu pună în pericol viața piloților români și să nu irosească banii țării, maiorul inginer Gheorghe Negrescu – unul din pionierii aviației în România și, totodată, un martor direct al oneroasei afaceri, despre care a scris pe larg în memoriile sale publicate în anul 1977 – aflat, pe vremea aceea, în fruntea Comisiei de recepție, s-a deplasat la fabricile constructoare din Anglia, pentru a supune avioanele la testele cerute de reglementările internaționale.

Lucrurile s-au complicat prin apariția, la fabrica din Coventry, a lui Carol și, ulterior, a Prințului Paul al Greciei. Scandalul stârnit de Carol care, de față cu străinii, a găsit de cuviință să-l insulte și să-l umilească pe Negrescu, a determinat intervenția atașatului militar al României în Anglia, nimeni altul decât colonelul Ion Antonescu, care a intervenit dur, oprind amestecul ilegal al celor doi prinți. Carol nu i-o va ierta niciodată.

În urma probelor statice, începute la 1 octombrie 1924, prototipul s-a dovedit inferior la toate caracteristicile. Zborul de încercare de la 18 februarie 1925 s-a soldat cu prăbușirea prin rupere în aer a avionului și zdrobirea acestuia de pământ. Cercetarea accidentului, care a provocat moartea pilotului, a demonstrat că avionul se dezintegrase pur si simplu, pe timpul unor solicitări normale luptei aeriene.

Cu toate acestea, Carol a refuzat să rezilieze contractul, obligând Ministerul de Finațe să plătească valoarea afacerii, 100 de milioane de lei. Firma a transformat comanda în furnizare de echipamente și, fiindcă România avea totuși nevoie de avioane de vânătoare, Carol a contractat rapid un nou lot de 50 de aeronave, la firma olandeză Fokker. Reprezentantul străin al acestei afaceri era același care angajase pentru statul român afacerea Siskind-Armstrong, iar în spatele acestor afaceri oneroase și periculoase pentru securitatea României se afla o firmă particulară ai căror patroni mascați erau prinții Carol al României și Paul al Greciei.

Vintilă Brătianu, care era ministru de finanțe, îi semnalase fratelui său, prim ministrul țării, extinderea afacerilor Prințului Carol, precum și faptul că acoperirea lor implica dubioasele relații interne și externe ale Elenei Lupescu.

Dintr-o scrisoare a lui Virgil Madgearu către Mihail Manoilescu, controlată de serviciile române de informații, s-a aflat că Ionel Brătianu comunicase sub titlu confidențial unor ziariști francezi că ”Principele Carol era în legătură cu rușii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică.”

Cum Justiția își declanșase acțiunea, și câțiva membri ai rețelei de afaceri, între care mulți ofițeri, fuseseră deja arestați, cum Elena Lupescu era împlicată în tranzacții și asigura transferul banilor în străinătate, este lesne de constatat că în subterana conflictului Carol-Brătianu se aflau cu totul alte motive decât ”comportamentul dictatorial” al primului ministru și ”onoarea” nereperată a Principelui Moștenitor.

În octombrie 1925 Carol le-a vorbit pentru prima oară părinților săi despre Lupeasca. ”A trebuit să spun lucruri groaznice…” nota Maria în Jurnalul ei,”nu am fost aspră și lipsită de milă, dar am încercat să-l fac să înțeleagă că aduce nenorocirea pe capul nostru, al tuturor”.

El le-a spus părinților săi că, dacă îi vor permite să plece în străinătate, crede că ”va fi în stare să-și revină”. Când din Anglia a sosit știrea despre moartea Reginei Alexandra, Maria și Ferdinand au hotărât să-l trimită la înmormântare ca reprezentant al Regelui.

Înmormântarea a avut loc la 27 noiembrie 1925. Carol s-a alăturat procesiunii de oficialități, apoi a rămas o săptămână în Anglia, ca oaspete al familiei regale engleze. Primul semnal al dezertării a venit de la Ileana, care se afla acolo la studii. Carol îi promisese să o însoțească în drum spre casă, pentru vacanță. În ziua în care urma să o întâlnească, a telefonat să-i spună că pleacă la Paris. Acolo s-a întîlnit cu Elena Lupescu și au pornit spre Italia.

Cu patru zile înainte de Crăciun, Principesa Elena a apărut la Palatul Cotroceni cu scrisori de la Carol, adresate mamei sale și ei însăși, precum și cu cu o renunțare oficială la dreptul la tron, adresată tatălui său. ”Carol a repetat prima dezertare…” nota Regina în Jurnalul ei. ”Carol nu se mai întoarce!”

Ca și atunci când fugise cu Zizi, Principele Moștenitor a uitat să menționeze cauzele reale ale fugii sale, asumându-și în schimb rolul de victimă și denaturând faptele pentru a-și justifica acțiunile. El le-a scris mamei și soției sale cu sânge rece și fără dragoste că abandonează totul, că este înțeles greșit, subapreciat, desconsiderat, umilit și, în consecință s-a hotărât să renunțe la tot și să dispară…

În realitate, fuga lui era doar o manevră necesară ștergerii urmelor urâte lăsate în țară. El aștepta moartea Regelui Ferdinand și declanșarea unei crize politice care să-i favorizeze revenirea. Mai mult, s-a implicat în producerea acestei crize.

Va urma

Bibliografie: Hannah Pakula, Ultima romantică. Biografia Reginei Maria; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol. 2.