Fareed Zakaria

În călătoria sa de anul trecut în Arabia Saudită, președintele Biden a făcut o declarație emfatică despre politica SUA în Orientul Mijlociu: ”Nu vom pleca și nu vom lăsa un vid care să fie umplut de China, Rusia sau Iran”. Apropierea dintre Iran și Arabia Saudită, intermediată de China, sugerează, însă, că tocmai asta s-a întâmplat. În sine, nu este vorba despre vreun eveniment extraordinar – relațiile au fost rupte cu doar șapte ani în urmă – ci de unul care dezvăluie un defect profund înrădăcinat în politica externă americană și care s-a agravat în ultimii ani.

În 1995, jurnalistul și cărturarul Josef Joffre a scris un eseu care descria cele două căi ale strategiei generale americane de după Războiul Rece: ”Britania” și ”Bismarck”. Cea dintâi presupunea imitarea Marii Britanii în abordarea sa geopolitcă tradițională, prin construirea de alianțe împotriva oricăror puteri în ascensiune, astfel încât acestea să rămână neimplicate. Joffre a susținut că această strategie de ”echilibru al puterii” era mai degrabă neadecvată Americii ca putere preeminentă și pilon al ordinii internaționale.

În schimb, bazându-se pe exemplul lui Bismarck care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a unificat Germania, transformând-o în principala mare putere a Europei, el s-a declarat partizanul unei strategii asemănătoare cu a brokerilor. Anume, pentru marele om de stat prusac, situația ideală a Germaniei nu consta în câștigarea de noi teritorii, ci în realizarea ”acelei situații politice generale în care toate puterile, cu excepția Franței, au nevoie de noi și relațiile dintre ele sunt de așa natură încât le împiedică să se coalizeze împotriva noastră”. Doctrina asociată se numește Kissinger Dicktat, numită așa nu după Henry Kissinger, ci după orașul balnear Bad Kissingen, unde a fost conturată de către Bismarck.

Totuși, printr-o remarcabilă rezonanță istorică, un secol mai târziu, cel mai mare triumf diplomatic al lui Henry Kissinger a fost animat de aceeași idee. Deschizându-se către China și urmărind totodată destinderea relațiilor cu Uniunea Sovietică, Kissinger a făcut astfel încât relațiile Washingtonului cu Beijingul și Moscova să fie mai bune decât relațiile sino-ruse.

De fapt, multe succese notabile ale politicii externe americane s-au centrat pe această idee bismarckiană. În timpul Războiului Rece, relațiile Statelor Unite cu Israelul și cu lumea arabă au fost mai bune decât relațiile arabo-israeliene. De asemenea, SUA au scos țări comuniste precum Iugoslavia și România din strânsoarea Moscovei și, înainte de revoluția iraniană, au avut, de-a lungul zecilor de ani, relații mai bune cu Iranul și Arabia Saudită decât au avut cele două între ele.

Astăzi, Washingtonul și-a pierdut flexibilitatea și suplețea care ar putea insufla o asemenea strategie. Politica externă a SUA constă acum în mari declarații morale care împart lumea în alb și negru, în prieteni și în dușmani. Traduse rapid în realitate prin sacțiuni și legislație, ele fac aceste politici din ce în ce mai rigide. Și, într-o atmosfera politică din ce în ce mai încărcată, orice încercare de a discuta cu un ”vrajmaș” poate deveni periculoasă.

Există acum o mulțime de țări cu care Statele Unite fie nu au relații, fie au doar contacte limitate, ostile – Rusia, China, Iran, Cuba, Venezuela, Siria, Myanmar, Coreea de Nord. Poți să te opui în mod individual oricăreia dintre aceste țări; dacă, însă, le iei pe toate împreună, efectul este crearea unei politici externe rigide – una în care SUA nu sunt dispuse să vorbească cu toată lumea din sală și nu pot da dovadă de flexibilitate, bazându-se, probabil, doar pe speranța răsturnării regimurilor care le displac.

Aceasta nu este o critică la adresa administrației Biden ci, mai degrabă, la adresa politicii externe a SUA din ultimele decenii. Statutul unipolar al Americii a corupt elita politică, astfel încât politica externă a Washingtonului constă prea adesea doar în emiterea de cereri, amenințări și condamnări. Se fac foarte puține eforturi pentru a înțelege opiniile celailalte părți, sau pentru a negocia efectiv.

Administrația Obama a încercat să procedeze diferit. A negociat acordul nuclear cu Iranul, care părea să îi întărească pe moderații din cadrul regimului și ar fi putut duce la o relație mai funcțională cu acea țară. A implicat China, în timp ce a respins, cu un oarecare succes, spionajul economic al acesteia. A început un proces de normalizare a relațiilor cu Cuba. A încercat chiar să mențină o relație de lucru cu Rusia.

Dar climatul politic de la Washington a fost în mare parte ostil acestui tip de diplomație kissingeriană și, odată cu intrarea lui Donald Trump la Casa Albă, Statele Unite s-au retras din acordul nuclear, au impus taxe vamale Chinei, au înăsprit sancțiunile împotriva Cubei și au încercat să răstoarne guvernul venezuelean. Strădanii care nu au reușit, în schimb, rezultatele acestui mod de a proceda au devenit extrem de greu de shimbat. Biden a făcut campanie în sprijinul anulării multora dintre aceste politici dar, odată ce și-a preluat funcția, i s-a părut mai ușor din punct de vedere politic să respecte linia dură.

Toate acestea evocă inerția unui imperiu îmbătrânit. Astăzi, politica externă a SUA este condusă de o elită insulară care operează cu o retorică menită a mulțumi circumscripțiile interne și părând incapabilă să observe că lumea se schimbă, și încă foarte rapid.

Traducere și exemple: Nedeea Burcă

sursa: aici

Fareed Zakaria este un editorialist concentrat pe afaceri externe. A învățat la Yale College (Bachelor of Arts) și la Harvard University (PhD). Este titularul unei rubrici de politică externă în The Washington Post. El este, de asemenea, gazda emisiunii de afaceri publice Fareed Zakaria GPS de la CNN. Înainte de asta, Zakaria a fost redactor la Newsweek International, redactor șef la Foreign Affairs, editorialist la Time, analist la ABC News și gazda emisiunii Foreign Exchange cu Fareed Zakaria pe PBS. Este autorul cărții Ten Lessons for a Post-Pandemic World (2020).