Potrivit faimoasei ”Capcane a lui Tucidide” (expresie inventată în 2012, de profesorul Graham Allison), atunci când o putere în ascensiune amenință hegemonia puterii dominante, declanșarea unui război este mai probabilă decât posibilitatea evitării acestuia.

Este exact ceea ce se întâmplă la ora actuală, când trei mari puteri – SUA, China și Rusia, luptă pentru cucerirea poziției dominante.

Economia Chinei comuniste este dirijată de stat dar, în același timp, dispune de un foarte puternic sector privat, ceea ce o face să semene cu economiile puterilor fasciste de dinaintea celui de-al doilea război mondial. În plus de asta, ”socialismul cu caracteristici chineze” are o puternică tentă naționalistă, prevalându-se mai degrabă de la învățăturile lui Confucius (special adaptate în acest sens), decât de la acelea ale clasicilor marxism-leninismului.

Ironia destinului constă, însă, în faptul că Rusia, vechiul centru al comunismului mondial, sprijinitoarea și finanțatoarea de odinioară a cauzelor de stânga de pe întreg mapamondul, aceeași care, pe vremea URSS, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru distrugerea religiei în interiorul propriilor granițe, a devenit între timp o putere conservatoare, naționalistă, sprijinitoare a Bisericii, președintele Putin însuși persiflând ideologia corectitudinii politice americane și remarcând că aceasta le reamintește rușilor (dar, desigur, nu numai lor) de vechea URSS.

Totodată SUA, dușmanul de odinioară al comunismului, a sfârșit prin a îmbrățișa astăzi religia seculară a marxismului cultural, declarând război creștinismului și valorilor familiale tradiționale.

Toate aceste răsturnări spectaculoase au generat o serie de prognosticuri privitoare la felul în care vor evolua lucrurile în viitor.

China este, fără doar și poate, o putere ascendentă. Economia sa o va depăși curând pe cea a SUA. Inițiativa Belt and Road reunește Eurasia și Africa într-un uriaș bloc economic, iar influența globală a Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură o concurează deja pe aceea a Băncii Mondiale.

China și SUA sunt interdependente din punct de vedere economic, dar echilibrul s-a înclinat deja, în mod decisiv, spre est.

China va deveni, în curând, cea mai mare putere a lumii, dar… populația ei îmbătrânește rapid și se preconizează că, din 2024, va începe să scadă. Dacă măsurile luate de curând și menite să atenueze criza demografică nu vor avea efectul scontat, China va pierde vigoarea unei populații tinere, fiind nevoită să lupte pentru susținerea unui număr tot mai mare de vârstnici, adică va avea exact soarta Japoniei.

Ceea ce nu se va constitui, totuși, într-un avantaj pentru SUA., a cărei populație a fost, într-adevăr, sporită de către imigrație. Însă, tot din pricina imigrației, SUA au devenit o țară fragmentată, polarizată ideologic și incapabilă să stabilească un consens național. Cu o populație care se află, deocamdată, în creștere dar, conform previziunilor pe termen lung, sortită de asemenea îmbătrânirii. Și cu o datorie care depășește produsul intern brut, ceea ce ar putea determina prăbușirea dolarului din poziția sa de monedă de rezervă mondială dominantă.

În ceea ce privește Rusia, aceasta nu este încă o țară pe deplin dezvoltată, iar rata sa de fertilitate este de asemenea foarte scăzută. Trebuie spus și că, având în vedere diferența de fertilitate dintre creștinii și musulmanii din Rusia, procentul actual al musulmanilor va crește constant, ceea ce va influența în mod esențial rolul Rusiei în Orientul Miijlociu.

Toate acestea sunt, însă, doar proiecții.

China are bani și capacitatea coercitivă de a schimba lucrurile.

În Rusia, Biserica, credința încă vie a oamenilor, precum și naționalismul care a devenit o adevărată politică de stat ar putea avea, de asemenea, un impact hotărâtor, după cum este foarte posibil ca și SUA să găsească modalități de încurajare a natalității populației și chiar de redresare a economiei.

Factorii care vor determina rezultatele marii bătălii pentru supremație mondială vor ține de evoluția numărului populațiilor și a structurii de vârstă a acestora, de coeziunea lor, precum și, deloc în ultimul rând, de calitatea elitelor politice și culturale ale țărilor respective.

România care, după căderea comunismului, a îmbrățișat euro-atlantismul ca singură alternativă la Rusia, ignorând totodată ridicarea Chinei, cu care avea relații tradiționale de prietenie, se află prinsă, ca de obicei, la confluența unor interese geostrategice divergente, în primul rând din pricina geografiei sale, dintotdeauna generatoare de vulnerabilități multiple, atât în interior, cât și în exterior.

Una dintre provocările cele mai importante căreia trebuie să îi facem față este scăderea populației, nu doar din pricina scăderii natalității care, așa cum am văzut, este un fenomen general, ci și din pricină că românii continuă să prefere să își asigure traiul în țări străine. ”Trend” încurajat de liderii noștri politici care astfel nu mai sunt nevoiți să-și bată capul cu crearea unor condiții de viață și de muncă onorabile în România.

În vreme ce liderii politici, nu doar ai țărilor mai sus amintite care își vor împărți din nou lumea, ci și cei ai țărilor vecine si aflate într-o situație cvasi-similară cu a noastră, lansează programe de anvergură încercând să-și salveze popoarele de la dezastrele care se prefigurează, ai noștri nu par îngroziți nici de probabilitatea declanșării unui război și nici de perspectiva sinistră, anunțată deja de specialiștii în demografie, ca peste un deceniu sau două să ajungem la doar 15 milioane de locuitori. Asta în condițiile în care datoria publică a României a ajuns deja la 48%.

Iar românii sunt mai divizați ca oricând, consumându-și energiile în lupte mărunte de susținere a unor indivizi precari intelectual și moral, preocupați doar de satisfacerea intereselor proprii și de executarea promtă a dispozițiilor primite din afară.

Nedeea Burcă